vineri, 30 iulie 2010

Ce este viata ?

După mult zbucium, după multă durere trăită, paharul suferinţelor mi se umpluse, a venit o zi sfântă, în iunie 1943… Câteva ore-n şir, cu toată stăruinţa sufletului, îl rugasem pe Dumnezeu să-mi dăruiască lumină. Şi, deodată, în timpul rugii mele fierbinţi, am căzut în genunchi, cu inima plină de lacrimi, cu ochii uzi de lacrimi. Un hohot prelung de plâns. La această dată îmi pierdusem toată încrederea în oameni. Suferisem într-un chip îngrozitor. Îmi dădeam perfect de bine seama că mă găseam întru adevăr. Pentru ce dar sufeream?!
Din tot sufletul meu plin de elan, rămăsese întreagă Iubirea. Şi-mi pierdusem încrederea în sinceritatea omului, în bunătatea Iui, dar iubeam. Nimeni nu mă înţelegea. În plânsetul meu prelung, revărsat în valuri de lacrimi, am început să bat mătănii. Şi deodată… O minune! Ce mare eşti Tu, Doamne! Mi-am văzut sufletul meu plin de păcate, rădăcina tuturor păcatelor omeneşti am găsit-o în mine. Vai, atâtea păcate… Şi ochiul sufletului meu, împietrit de mândrie, nu le vedea.
Ce mare e Dumnezeu! Văzându-mi toate păcatele, am simţit nevoia de a le striga în gura mare, de a mă lepăda de ele! şi o pace adâncă, un val sublim de lumină şi dragoste mi s-a aşezat în inimă! Imediat cum s-a deschis uşa, am ieşit vijelios din celulă şi m-am dus la fiinţele care ştiam că mă iubesc cel mai mult şi la cei care mă urau şi care greşiseră cel mai mult faţă de mine şi le-am mărturisit deschis: “Sunt cel mai păcătos om. Nu merit încrederea ultimului om dintre oameni. Sunt fericit”‘… Toţi au rămas uimiţi, înmărmuriţi. Unii m-au privit cu dispreţ, alţii m-au privit cu indiferenţă, unii m-au privit cu iubirea pe care ei înşişi nu şi-o puteau explica, un singur om mi-a spus: “Meriţi să fii sărutat”! Dar eu am fugit repede în celula mea, mi-am trântit capul în perină şi… mi-am continuat plânsul… mulţumind şi slăvind pe Dumnezeu.
La data aceea atitudinea mea era ceva cu totul neînţeles. Oamenii, împietriţi de păcate, trăiau departe de propria lor realitate sufletească. Mai târziu… Câţi nu m-au fericit pe mine, câţi nu mi-au mulţumit pentru iubirea şi sinceritatea mea, care i-a salvat şi pe ei?! În aceste momente, sufletul lui Nelu era lângă mine. Şi sufletul lui Felix era lângă mine. Ah! Dar ce să vă spun! Niciodată nu simţisem mai mult dragostea Mântuitorului revărsându-se în inima mea (mai mult) ca atunci. De la acea dată, când mi-am văzut toate păcatele sufletului meu, cu fapta, cu vorba sau cu gândul, am început să lupt împotriva păcatului, conştient. De-aţi şti voi ce grea luptă este războiul cu păcatul?! (…)
Fiţi foarte atenţi. În viaţa socială oamenii se privesc şi se judecă nu după ce sunt ei în fond, ci după ce par ei în formă. Nu vă faceţi iluzii despre om. Iubiţi-l. Da! Iubiţi-l! Dar nu vă faceţi iluzii despre el, căci cine îşi face iluzii despre om suferă amar. Unul singur este desăvârşit! Unul singur este Bun! Unul singur este curat! Hristos-Dumnezeu. Oamenii, toţi sunt păcătoşi. Ne-a fost dat un dar sfânt, mărgăritar nepreţuit: Iubirea. Trăiţi iubirea.

Un comentariu:

  1. Majoritatea oamenilor caută în biserică împlinirea unor dorinţe legate de viaţa lor de zi cu zi şi de nevoile materiale.Atunci când Dumnezeu începe să-i încerce cu ispitele, cei mai mulţi fug sau se îndepărtează.
    Ferice de acei care rabdă ispitele şi care primesc lumina lui Hristos,care gustă un strop din "fericirile" pregătite sfinţilor încă din lumea aceasta.

    RăspundețiȘtergere