miercuri, 10 august 2011

Sf.Ioan Iacob Romanul -Despre citirea Scripturilor

De multe ori am scris cuvinte pentru folosul meu sufletesc si am crezut ca aceste cuvinte pot folosi si la alte persoane care nu prea au vreme sa deschida cartile si poate nici nu au la indemana cartile potrivite. Stiu ca in ziua de azi toata lumea este grabita si cartile cele groase ale Sfinilor Parinti stau uitate si rar cine le mai citeste. Asa este duhul veacului, asa sunt ocupatiile oamenilor; asa este razboiul cel nevazut, incat lucrul cel duhovnicesc, si mai ales citirea cartilor sfinte nu prea au loc in viata crestinilor de azi. Si asta nu se intampla numai in lumea mirenilor, ci insisi Monahii au inceput sa ajusteze viata dupa moda noua. Grija celor pamantesti ii tine incatusati si nu pot sa mai afle vreme pentru citirea si cugetarea dumnezeiestilor Scripturi.
Abia au vreme sa asculte pravila din biserica, insa si atunci mintea le este impovarata cu grija trupeasca si cu necazurile vietii. Pentru indulcirea sufletului greu se gaseste vreme in veacul nostru. Si aceasta ne pagubeste mai mult decat toate. Caci neavand ragaz a privi mai des catre cele ceresti, uitam rostul vietii, slabim duhovniceste si ajungem de multe ori la deznadajduire, cand stim ce fel de fagaduinta am facut inainte lui Dumnezeu si cand vedem ca se cheltuieste viata in chip zadarnic.
Iata cum ne sfatuieste cuviosul Nicodim Aghioritul in privinta aceasta: „Toti crestinii care stiu carte, datori sunt a citi Dumnezeiestile Scripturi, pentru ca, dupa cum zice Sfantul Ioan Gura de Aur, fara de citirea Sfintelor Scripturi nu poate cineva a se mantui.” In cuvantarea cea pentru Lazar, Sfantul Ioan Gura de Aur zice: „Ca nu este cu putinta; nu este a se mantui cineva, neindulcindu-se adeseori de citirea duhovniceasca!” Apoi Sfantul Ioan Scararul ne incredinteaza ca citirea lumineaza si aduna mintea si naravurile le pune la randuiala.
Iar Sfantul Efrem Sirul zice: „In ce chip trambita strigand in vreme de razboi, desteapta osardia vitejilor luptatori impotriva inamicului, asa si Sfintele Scripturi desteapta osardia ta spre el bun si te imbarbateaza pe tine impotriva patimilor. Pentru care, frate al meu, trezeste-te cu intemeiere si te sarguieste de-a pururi a te lipi de citirea Sfintelor Scripturi, ca sa te invete pe tine cum se cade a fugi de cursele vrajmasului si a dobandi viata vesnica. Sunt insa unii care citesc dar nu-si dau silinta ca sa inteleaga cele scrise.
Sfantul Apostol Pavel scrie catre Ucenicul sau, Timotei: „Ia aminte la cetire”! Iar purtatorul de Dumnezeu Ignatie porunceste Diaconului Iron, scriindu-i: „Ia aminte la cetire ca nu numai tu sa cunosti legile, ci si la ceilalti sa le talcuiesti.” (in trimiterea catre Antioheni). Iar despre Sfantul Vasile cel Mare si Sfantul Grigorie Teologul spune istoricul Rufim ca 13 ani au sezut in pustie, cugetand Scripturile. Acum sa ne oprim putin, cei care traim in veacul acesta de pe urma si sa ne intrebam:
Daca in vremea cea veche era neaparata nevoie citirea Scripturilor – (cand erau si povatuitori destui cu viata sfanta si lumea era mai credincioasa) – dar oare astazi, cand s-au inmultit viclesugurile in lume si s-au imputinat pastorii cei buni, acum cand nu mai gasesti pilda de viata curata si nici povatuitori sufletesti, cu atat mai mult trebuie sa ne sarguim la citirea Sfintelor carti, pentru a nu gresi drumul mantuirii. Sa ne gandim fratilor ca mantuirea noastra este in mare primejdie acum cand nu mai sunt povatuitori. Deci sa fim mai cu paza de catre orice vatamare sufleteasca si mai sarguitori la citirea Sfintelor Scripturi. Caci in ele vom afla mangaiere si luminare. Daca nu mai sunt povatuitori vii sa ne ajute, sa alergam mai mult la cuvintele Scripturii pe care ni le-au lasat mostenire Sfintii Parinti.
Folosind mai des sfaturile lor si urmand pilda vietii lor, nu vom rataci drumul mantuirii (cu darul lui Dumnezeu). Eu, nevrednicul, am cautat sa mai aleg din carti cuvintele care ne folosesc mai mult in viata calugareasca si pe care nu le pot afla cu usurinta toti, mai ales cei care sunt vesnic ocupati in ascultari si in treburi.
Sf.Ioan Iacob Romanul – “Din Ierihon catre Sion. Trecerea de la pamant la cer.”

sâmbătă, 25 iunie 2011

De ce sunt ortodox

Fragment din cartea interviu cu Klaus Kenneth:

As vrea sa ne povestiti ceva despre misiunea din Kenya si despre fundatia din Serbia si Muntenegru.

Cand am devenit crestin,existau zboruri ieftine din Elvetia spre Kenya.Si am vazut pe la televizor ca africanii danseaza in Liturghie ,in Catolicism ,ceea ce mi se parea a fi tare muzical si grozav,asa ca am vrut sa merg si eu sa vad.Am iesit ,deci, din hotel duminica dimineata si am vrut sa intru la o asemenea Liturghie.Orasul era destul de pustiu,pentru ca sambata noaptea mereu sunt petreceri ,astfel ca am vazut doar o tanara doamna pe care am intrebat-o unde pot gasi o biserica.Ea mi-a raspuns:Cea mai apropiata Biserica e undeva la 7km,intr-un tufis.Asta se intamp,a in Mombasa.Si i-am spus ca totusi vreau sa merg acolo,cum pot ajunge? Ia un taxi.Am luat un taxi si m-am urcat.Dar mi s-a spus ca nu voi gasi biserica ,chiar de voi ajunge in sat,caci e ascunsa.Asa ca am ajuns,pana la urma acolo si,cu chiu cu vai,am gasit si biserica.Slujba era ,intr-adevar ,asa cum imi inchipuisem : foarte-foarte vie.Nu era o slujba ortodoxa,dar se simtea ca e vie,mai ales ca oamenii de acolo sufera,iar,atunci cand oamenii sufera,exista o legatura vie cu Dumnezeu.
Dupa slujba,o femeie m-a chemat sa merg cu ea acasa/Si m-am gandit ca e minunat!In loc sa ma duc sa joc tenis sau golf cu bogatii din hotel,mai bine iau contact nemijlocit cu viata reala din Africa-oricum ,inca de cand traiam in India,m-am identificat mai usor cu saracii de pe strada decat cu bogatii din hoteluri.Am mers deci cu ea acasa.Dragii mei,nu am vazut in viata mea o asemenea coliba ,plina de sobolani,prin care ploua.Avea peretii mancati de ploaie....Si, deodata ,femeia aceea si-a pus mana pe piciorul meu si am inteles ca era o prostituata.O chema Lucy. Si i-am spus : Lucy ,te rog lasa-ma.Nu ma intereseaza asta ! Daca tu cauti dragoste,atunci nu infelul acesta.Dar stiu ca tu,de fapt,nu cauti dragoste,tu ai nevoie de bani ca sa iti hranesti copiii.Cred ca ,atunci,aveam cu mine aproximativ 1000 de franci elvetieni,bani de calatorie.I-am dat ei toti banii,astfel incat,macar o jumatate de an sa nu mai fie nevoita sa se prostitueze.Si,apoi,i-am povestit despre viata mea ,despre cum L-am gasit pe Hristos.A plans ,cutremurata,si m-a chemat sa o vizitez si a doua zi.Si-a chemat si prietenele-un intreg grup de prostituate,carora le-am dat marturia pe care v-am dat-o si dumneavoastra.Atunci,au inceput si ele sa planga, si mi-au povestit despre viata lor-scarba fata de turistii cei grasi,saracia de care sufera,copiii care le mor de Sida.Auzind acestea ,m-a durut atat de tare inima,incat mi-am spus ca acolo trebuie sa se intample ceva.Cu tot ce castig din vanzarea cartilor-atunci cand vorbesc in Germania ,le cer organizatorilor sa ma plateasca- am construit o scoala In Kenya,cinci cladiri mari. 150 de copii au ,acum in scoala.Femeile invata igiena si asa mai departe.
Apoi,am cunoscut-o ,in Elvetia,pe sotia mea,pe acest inger.Ea vine din Muntenegru,iar cand am fost ,impreuna cu ea in tara,am vazut ca sunt oameni care cauta in lazile de gunoi dupa mancare.Probabil cunoasteti si dumneavoastra asta.Atunci ,inima mea a sangerat pentru a doua oara si am facut o asociatie de ajutoare ,care se numeste Sfantul Sava-un sfant care ,in secolul al XIII-lea ,a trait in Balcani.De atunci,banii merg intotdeauna unde e mai mare nevoie de ei- o data in Kenya,o data in Muntenegru,in Romania ,in Serbia.Mereu,cand aud despre un loc cu multa saracie,banii mei merg acolo.Acestea sunt asociatiile mele.

marți, 10 mai 2011

Staretul Sava de la Lavra Pecersk din Pskov

Cel care s-a dedicat voii lui Dumnezeu
Cu inima si sufletul,
Acela si-a aflat pentru vesnicie
Linistea launtrica.
El a cunoscut,ca Mintea cea Mare
Conduce aceasta lume,
Si nimic din acest univers
Nu este uitat de catre El.

Pomenirea Sfîntului Apostol Simon Zilotul- 10 Mai


Acest sfînt Apostol era de neam din Cana Galileei, cunoscut Domnului nostru Iisus Hristos şi Preacuratei Maicii Sale, deoarece Cana nu este departe de Nazaret. Cînd Simon a avut nunta cea legiuită, a fost chemat şi Iisus cu ucenicii acolo, unde, neajungîndu-le vinul, Domnul a prefăcut apa în vin. Mirele, văzînd o minune ca aceea, îndată a crezut că Domnul este adevăratul Dumnezeu şi, lăsîndu-şi nunta şi casa, i-a urmat Lui cu osîrdie, pentru care s-a numit "Zilotul", adică rîvnitor. Deci s-a aprins cu atît de mare dragoste dumnezeiască către Hristos, încît şi mireasa sa şi pe toate cele lumeşti le-a trecut cu vederea pentru dragostea lui Dumnezeu, şi şi-a făcut sufletul său mireasă Mirelui Celui fără de moarte, numărîndu-se în ceata ucenicilor lui Hristos, unul din cei doisprezece Apostoli.
După ce a primit cu ceilalţi Sfinţi Apostoli, Sfîntul Duh, Cel ce S-a pogorît în chip de limbi de foc, a trecut în Mauritania şi în Africa, propovăduind pe Hristos şi răbdînd pentru El cu rîvnă înfocată. După aceea, fiind în Britania şi luminînd pe mulţi prin cuvîntul Evangheliei, a fost răstignit de cei necredincioşi şi s-a sfîrşit prin pătimirea cea de un chip cu a lui Hristos.

duminică, 8 mai 2011

Dimineata devreme

Cand te trezesti dimineata primele tale ganduri trebuie sa fie indreptate catre Dumnezeu.Deasemenea e bine sa constientizezi ca incepi iarasi lupta duhovniceasca,si trebuie sa fii gata pentru orice ti s-ar intampla: necazuri,jigniri ,umilinte,certuri,ispite,si chiar pericole de moarte.Sunt crestin si sunt gata sa infrunt toate ispitele pentru mantuirea mea si pentru Dumnezeu.

joi, 5 mai 2011

Sfanta Mare Mucenita Irina


În vremile acelea, cînd poporul trăia în întuneric şi în umbra morţii, prin închinarea la idoli păgîneşti, a început a străluci lumina sfintei credinţe prin propovăduirea apostolilor. Atunci era un împărat cu numele Liciniu, care vieţuia în cetatea ce se numea Maghedon. Acela avea împărăteasă de un nume cu sine, pe Licinia, care a născut o fiică şi a numit-o Penelopi. După ce a început a veni în vîrstă, ca de şase ani, s-a arătat foarte frumoasă la faţă, încît pe multe fecioare le întrecea cu frumuseţea ei. Deci, tatăl ei a zidit pentru ea un stîlp, afară din cetate, departe, într-un loc frumos şi deosebit, care avea diferite camere, toate împodobite cu toată bunăcuviinţa şi îndestulate cu multă bogăţie, în care erau: scaune, mese, sfeşnice, paturi şi toate vasele ferecate cu aur.
Pe acel stîlp a aşezat pe fiica sa, Penelopi, împreună cu treisprezece fecioare frumoase şi a adus acolo pe zeii săi de aur, ca să păzească pe fiica lui. După ce a închis-o acolo, pînă la vîrsta cea desăvîrşită, cuviincioasă nunţii, a pus lîngă ea o cinstită bătrînă, cu numele Caria, ca să-i fie învăţătoare, care şedea şi mînca împreună cu ea, fiind mai mare peste celelalte fecioare. A mai pus încă şi pe un bătrîn, bărbat cinstit şi înţelept, cu numele Apelian, ca s-o înveţe carte în toate zilele. Acolo a petrecut astfel fecioara şase ani şi trei luni şi după al doisprezecelea an al vîrstei ei, tatăl ei gîndea s-o însoţească cu vreunul din cei mai luminaţi fii împărăteşti.
În acea vreme, fecioara, şezînd pe stîlpul cel înalt în camera sa, un porumbel a zburat prin fereastra de la răsărit, avînd în cioc o ramură de măslin, pe care lăsînd-o pe masă, a zburat afară. După un ceas a intrat înăuntru un vultur, aducînd o cunună făcută din diferite flori, pe care lăsînd-o pe masă, a zburat şi el afară. Pe altă fereastră a intrat un corb, aducînd în cioc un şarpe mic, pe care l-a lăsat pe masă şi a zburat afară. Fecioara căuta spre acelea împreună cu învăţătoarea ei şi se minunau amîndouă, nepricepînd ce să fie aceste semne.
După ce Apelian, învăţătorul s-a suit la dînsele, la vremea sa, i-au spus lui cele ce văzuseră. Apelian, fiind creştin în ascuns şi mai înaintevăzător, a socotit în minte şi a zis către fecioară: "Ascultă, Penelopi, fiica împăratului, să ştii că porumbelul înseamnă obiceiul tău cel bun, adică blîndeţea, alinarea şi întreaga înţelepciune feciorească; iar ramura de măslin înseamnă darul lui Dumnezeu, care, prin Botez, se va da ţie. Vulturul cel înalt înseamnă împărat biruitor, adică vei împărăţi peste patimi şi te vei înălţa prin gîndirea ta la Dumnezeu şi vei birui pe vrăjmaşii nevăzuţi ca pe nişte păsări proaste. Iar cununa cea de flori este semn al răsplătirii, pe care, pentru nevoinţele tale, o vei lua de la împăratul Hristos în cereasca Lui împărăţie, unde ţi se găteşte cununa nestricăcioasă a slavei celei veşnice. Iar corbul cu şarpele înseamnă vrăjmaşul diavol, care vrea să aducă asupra ta scîrbă, mîhnire şi izgonire, ca un balaur cumplit. Deci, să ştii, o, fecioară, că Împăratul cel mare, Care stăpîneşte cerul şi pămîntul, vrea să te logodească, spre a-i fi mireasă Lui, şi ai să suferi pentru Dînsul multe ispite".
Auzind fecioara o tîlcuire ca aceasta, a pus la inimă cuvintele lui Apelian şi a început cu dorinţă dumnezeiască a se bucura în inima ei. A doua zi s-a suit la dînsa pe stîlp tatăl ei, împăratul Liciniu, cu împărăteasa şi cu boierii, vrînd s-o vadă şi s-o sfătuiască pentru nuntă. Văzînd faţa ei strălucind ca raza luminii soarelui, s-a bucurat şi a zis către dînsa: "Iată, iubita mea fiică, ai ajuns acum la vremea nunţii. Deci, spune-mi, care fiu de împărat îţi este plăcut, ca să te logodesc cu dînsul?" Şi-i spuneau ei despre mulţi fii ai împăraţilor celor dimprejur. Atunci ea a zis către dînsul: "Tată, dă-mi şapte zile să mă gîndesc şi după aceea îţi voi răspunde".
Crezînd tatăl cuvintele ei, s-a dus acasă. Atunci Penelopi, apropiindu-se de idoli, le-a zis: "De sînteţi zei, ascultaţi-mă pe mine. Tatăl meu vrea să mă logodească, iar eu aş fi voit să petrec întru feciorie, pentru că grijile vieţii sînt piedică pentru slava lui Dumnezeu. Deci, spuneţi-mi, oare să merg după bărbat sau nu?"
Idolii cei muţi tăceau, fiind fără de suflet. Deci, scuipîndu-i, fecioara s-a întors spre răsărit şi, căutînd spre cer, a zis: "Dacă Tu eşti Dumnezeul cel adevărat, pe care galileenii te propovăduiesc, mă rog Ţie, arată-mi, este bine să-mi iau bărbat sau să petrec totdeauna în feciorie?"
Fiind seară, a adormit şi a văzut în vedenie pe îngerul lui Dumnezeu, grăind către dînsa: "Penelopi, de acum nu te vei mai numi aşa, ci Irina, şi vei fi multora scăpare şi paşnică adăpostire; şi prin tine multe suflete omeneşti se vor mîntui, întorcîndu-se la Dumnezeu. Numele tău va fi mare şi minunat în toată lumea, iar ceea ce ţi-a spus bătrînul Apelian de păsările văzute este adevărat, că Duhul lui Dumnezeu a grăit prin gura sa. Iată, va veni la tine în această noapte omul lui Dumnezeu, Timotei, cel ce de la Sfîntul Pavel, Apostolul lui Hristos, a luat învăţătură şi preoţie şi poartă scrisorile lui. Acela te va boteza şi te va învăţa ce vei face". Zicînd îngerul acestea, s-a făcut nevăzut.
Venindu-şi fecioara în sine, s-a umplut de bucurie şi aştepta venirea preotului. După puţină vreme a venit la stîlpul acela omul lui Dumnezeu, Timotei, povăţuindu-se de îngeri şi, suindu-se pe acel stîlp, a fost primit cu bucurie de fecioară. Astfel, şezînd el, o învăţa pe ea, pe povăţuitoarea ei şi pe toate slugile ei, care-l ascultau cu plăcere. După ce a învăţat-o din destul despre adevăratul Dumnezeu, Iisus Hristos şi despre sfînta credinţă cea întru Dînsul şi despre tainele creştineşti, a botezat-o în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh şi i-a pus numele Irina, în loc de Penelopi.
Asemenea a botezat pe Caria, învăţătoarea ei, şi pe toate celelalte slugi; iar pe Irina a făcut-o mireasa lui Hristos, ca să-şi păzească fecioria neîntinată pînă la sfîrşitul său. Şi a întărit-o pe ea, să fie vitează întru nevoinţa cea pătimitoare, în care avea să intre pentru Domnul său Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu, Mirele cel fără de moarte. După ce a învăţat-o din destul, a binecuvîntat-o pe ea şi pe cele ce erau cu dînsa şi, dîndu-le scrisorile apostoleşti şi încredinţîndu-le darului lui Dumnezeu, s-a dus la locul său.
Fericita Irina împreună cu acele fecioare, ziua şi noaptea lăudau şi mulţumeau lui Dumnezeu şi se învăţau neîncetat de dînsa scrisorile apostoleşti. Iar pe zeii părinteşti cei de aur, i-a aruncat pe cîte unul jos, zicînd către dînşii: "De sînteţi zei, mîntuiţi-vă singuri!" Căzînd idolii de la o aşa înălţime pe pămînt, se sfărîmau şi se risipeau ca praful; iar Sfînta batjocorea neputinţa lor şi se bucura întru Domnul său Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu.
După ce au trecut cele şapte zile, tatăl şi mama ei împreună cu boierii s-au suit pe stîlp la ea şi i-au zis de nuntă. Iar ea le-a răspuns: "Cu adevărat să ştiţi că eu sînt roaba lui Hristos, în Care am crezut. Pe Acela L-am iubit, pentru că este Împărat ceresc şi veşnic, şi Aceluia m-am făcut mireasă, ca unui Mire curat, nestri-căcios şi fără de moarte; iar alt bărbat nu voiesc să cunosc, nici nu mă voi închina altui dumnezeu, pentru că nu este alt dumnezeu afară de Acela. Nu vedeţi oare pierzania zeilor voştri, care, căzînd la pămînt prin fereastră, nu au putut să-şi ajute lor? Apoi cum vor fi ajutători vouă? Deşartă este nădejdea voastră, pe care o aveţi spre dînşii şi deşartă este osteneala şi cheltuiala voastră la idoli, pentru că aurul şi argintul se cădea a-l împărţi celor ce au trebuinţă săracilor, sărmanilor şi văduvelor. Iar voi, chemînd lucrători, vă făuriţi zei fără de suflet şi aţi lipsit pe săraci de trebuinţele lor şi v-aţi făcut vrăjmaşi Dumnezeului Celui viu şi slugi ai diavolilor.
Pînă cînd vă veţi zbate ca o juncă neînvăţată, înjugată la jug? Cunoaşteţi pe adevăratul Dumnezeu şi înţelegeţi pe Cel ce poate a omorî şi a învia. Şi, cînd va străluci lumina lui Dumnezeu în inimile voastre, atunci va fugi de la voi diavolul, care trage pe oameni din lumină la întuneric şi îi scoate din cetatea lui Dumnezeu la pierzare şi îi mută din cei de-a dreapta la cei de-a stînga. Deci, voi mai întîi sîrguiţi-vă să fugiţi de dînsul, că amar este şi cumplit. Acela este satana, cel ce acoperă ochii inimilor voastre, ca să nu cunoaşteţi adevărul. Mai ales către tine, o, părinte, îmi este îndreptat cuvîntul, ca să cunoşti pe Dumnezeu cel ce a alcătuit toate cu cuvîntul. Tu, cînd ai voit să zideşti acest stîlp pentru mine, ai pus la lucru mulţi oameni, căci erau trei mii şi cinci sute de lucrători şi trei sute de conducători, şi abia în nouă luni au putut săvîrşi această zidire. Iar Dumnezeul tuturor veacurilor, cu un cuvînt al Său a făcut cerul, soarele, luna şi stelele, lumina şi întunericul, şi a numit lumina ziuă, iar întunericul l-a numit noapte.
A întemeiat greutatea pămîntului pe nimic, iar apelor le-a poruncit să curgă spre slujba noastră şi multe feluri de copaci au crescut. A aşezat vremile, anii şi lunile şi a făcut fiarele şi dobi-toacele pămîntului, păsările cerului şi peştii în ape, iar la sfîrşit a făcut pe om, cu preacuratele Sale mîini, luînd ţărînă din pămînt şi l-a pus pe el stăpîn a toată lumea, pe toate supunîndu-le sub picioarele lui. Toate acelea în şase zile le-a săvîrşit Dumnezeu, prin Cuvîntul Său, Care este Unul născut, Fiul, Iisus Hristos, Care fără de maică dintr-Însul S-a născut mai înainte de toţi vecii, Cel de o fiinţă şi de un ipostas cu Dînsul, Care, în anii cei mai de pe urmă, S-a întrupat fără de tată şi S-a născut din Curata şi pururea Fecioară, cu lucrarea Sfîntului Duh, şi cu oamenii a petrecut şi minuni fără de număr a făcut. Orbilor le-a dat vedere, pe cei bolnavi i-a curăţit, pe cei slăbănogi i-a ridicat şi pe morţi i-a înviat.
Pe Acesta iudeii L-au răstignit din zavistie, voind astfel singur a pătimi pentru mîntuirea noastră. Dar, după moartea şi după îngroparea Sa, a înviat a treia zi, cu puterea dumnezeirii Sale, şi S-a înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, trimiţînd Duhul Sfînt la sfinţii Săi ucenici. Pe aceia i-a trimis în toată lumea, ca să lumineze pe cei întunecaţi, să întoarcă pe cei rătăciţi şi să mîntuiască pe cei pierduţi; pentru că voieşte ca toţi să se mîntuiască şi nu va lipsi mila Lui spre neamul omenesc pînă în veac".
Acestea grăindu-le Sfînta, toţi o ascultau cu dulceaţă; apoi, luînd împăratul şi împărăteasa pe iubita lor fiică, au adus-o în cetate. Aici au ieşit întru întîmpinarea fiicei împăratului toate fetele cetăţii şi, dănţuind, i se închinau ei. Tot poporul, alergînd la locuri înalte, suindu-se pe ziduri şi pe case, îi cînta laude, fericind pe Penelopi fecioara cea frumoasă. Deci, cînd s-a apropiat Sfînta Irina de palatele împărăteşti, a văzut diavolul, care striga către dînsa: "Nimic nu-ţi este de obşte ţie şi mie în cetatea aceasta, fecioară; du-te de la cetatea noastră, căci aici nu vieţuieşte nimeni din creştini". Iar Sfînta i-a zis: "În numele lui Iisus Hristos îţi poruncesc ţie, ca să-mi spui cine eşti tu!" Iar el a zis: "Eu sînt demonul care petrec în idolul Apolon, învăţătorul desfrînării şi al preadesfrînării, ajutătorul vrăjitorilor, povăţuitorul tîlharilor, prieten al desfrînaţilor, făcător de glume al beţivilor, cel ce mă bucur de vărsările de sînge; sînt povăţuitor a toată nedreptatea şi minciuna şi tată a toată răutatea şi îţi zic să pleci din cetatea noastră, ca să nu pornesc asupra ta pe tatăl tău, aprinzîndu-l pe dînsul cu mînie spre a te ucide".
Acel glas al demonului mulţi l-au auzit, iar pe el nu l-au văzut. Deci, fericita fecioară l-a certat pe el, zicîndu-i: "Eu îţi poruncesc ţie: În numele lui Iisus Hristos, să ieşi din cetatea aceasta!" Şi cutremurîndu-se demonul, s-a făcut nevăzut. După aceasta diavolul a răzvrătit inima împăratului şi l-a pornit pe el cu mînie şi cu iuţime asupra fiicei sale şi, chemînd pe împărăteasă, i-a zis: "Ce am făcut, căci fiica noastră este amăgită? O, de n-aş fi zidit turnul acela; căci, vrînd să păzesc pe fiica mea, am pierdut-o şi m-am lipsit de nădejdea mea". Iar împărăteasa a zis către dînsul: "Neînţelepte cuvinte grăieşti tu, căci, cu ce s-a înşelat fiica noastră? Şi ce răutate vezi într-însa? Împăratul a răspuns: "Crede în Hristos şi de zei se leapădă". Zis-a împărăteasa: "Zeii cei ce n-au făcut cerul şi pămîntul, să piară; iar fiica mea s-a învrednicit slavei împăratului Hristos, Cel ce a chemat-o la viaţa veşnică".
Atunci împăratul, mîniindu-se, a poruncit să dea afară din palat pe împărăteasă, iar una din slujnice, alergînd, a spus fecioarei Irina. Ea, sculîndu-se, a mers şi a stat înaintea tatălui său. Deci, dacă a văzut-o pe ea împăratul, s-a plecat în jos, căci îi trecea mînia din inima sa, fiind pornit de diavolul, şi a zis Sfînta Irina către tatăl său: "Pentru ce este întristată faţa ta, o, tată? Împărăţia ta este în pace, război nu ai înaintea ta, eu, fiica ta, am venit la tine. Deci, de unde este asupra ta această mîhnire?" Iar împăratul i-a răspuns: "Mai bine mi-ar fi fost mie, de nu te-aş fi născut, pentru că pentru tine am făcut acel prealuminat stîlp; iar pe zeii mei cei de aur i-am pus ca să te păzească. Asemenea am pus mese, paturi şi scaune împodobite cu aur, iar tu mi-ai răsplătit cu rele în loc de bune".
Iar ea a zis: "Spune-mi, tată, ce rău ţi-am făcut eu?" Şi a zis împăratul: "Oare nu puţin rău este acesta, că numeşti pe Hristos Dumnezeu, iar de zeii mei te lepezi?" Zis-a Sfînta: "Nimic n-am făcut rău, tată, căutînd spre Hristos, adevăratul Dumnezeu şi punîndu-mi nădejdea spre El, iar nu spre idolii tăi". Împăratul cu glas groaznic, a zis: "Penelopi, jertfeşte zeilor!" Răspuns-a Sfînta: "Nu-mi întoarce numele meu, că nu sînt Penelopi, ci mă numesc Irina; căci acest nume mi s-a pus mie de înger în vedenie şi de preot, prin Sfîntul Botez". Iarăşi i-a zis împăratul cu mînie: "Rod străin, iar nu al meu, jertfeşte zeilor!" A răspuns Sfînta Irina: "Nu voi jertfi diavolilor celor ce te pornesc pe tine la mînie şi care sînt pricinuitori focului veşnic, cel pregătit păgînilor".
Iar împăratul s-a tulburat de mînie mare şi a poruncit s-o arunce legată în picioarele unor cai sălbatici, ca s-o calce. Fecioara fiind aruncată, a mers împăratul singur la cai, vrînd să-i vadă moartea ei. Dar iată un cal mai sălbatic decît ceilalţi, dezlegîndu-se din legături, deodată s-a repezit asupra împăratului şi, apucîndu-i cu dinţii mîna cea dreaptă a împăratului, a smuls-o din umăr şi sfîşiindu-l, l-a omorît. Iar după aceea a stat blînd la locul lui; asemenea s-au făcut blînzi ca mieii şi ceilalţi cai, fără a vătăma pe Sfînta Irina.
Calul care omorîse pe împărat, din porunca lui Dumnezeu, luînd glas omenesc, fericea pe Sfînta Muceniţă, astfel: "Fericită eşti tu, porumbiţa lui Hristos, care ai călcat pe vrăjmaşul şarpe. Tu eşti minunată pe pămînt, la ceruri vei fi cinstită cu dragoste; tu te vei număra cu drepţii, unde te aşteaptă lumina cea veşnică şi cămara Mirelui Celui fără de moarte, ca pe o fecioară înţeleaptă şi vitează. Deşi eşti femeie cu trupul, dar cu duhul arăţi lupta cea bună".
Deci, dezlegîndu-l din legături, Sfînta Irina cu rugăciunea a înviat pe tatăl său cel mort şi a tămăduit mîna lui. Atunci împă-ratul, împărăteasa şi toată casa lor şi mult popor, ca la trei mii, au crezut în Hristos. Nu după multă vreme, împăratul, lăsîndu-şi împărăţia ca să poată sluji mai liber lui Hristos, s-a aşezat cu soţia şi cu casnicii săi în acel turn, pe care l-a zidit pentru fiica sa. Iar Sfînta Irina a rămas în cetate, învăţînd poporul şi aducînd pe mulţi la Hristos Dumnezeu, petrecînd în casa celui dintîi învăţător al său, bătrînul Apelian.
După acestea a luat împărăţia cetăţii Macedoniei alt împărat, cu numele Sedechie. Acela, înştiinţîndu-se despre Sfînta Irina, a chemat pe bătrînul Apelian şi l-a întrebat: "La tine este fecioara, fiica împăratului?" Răspuns-a Apelian: "La mine este, împărate". Împăratul a zis: "Nu ştii ce gîndeşte ea?" Răspuns-a bătrînul: "Gîndul ei este ca şi al meu şi al tuturor celor ce ştiu pe Dumnezeu Cel adevărat. În toate zilele posteşte pînă seara, iar seara mănîncă o bucată mică de pîine şi bea un pahar de apă. Altă masă nu ştie. Pat nu are, ci se odihneşte puţin pe pămînt, ziua şi noaptea petrecînd în rugăciuni către Dumnezeu şi îndestulîndu-se cu citirea dumnezeieştilor cărţi".
Auzind împăratul acestea s-a minunat şi, trimiţînd pe eparhul său, a adus-o la sine cu cinste. Venind fecioara la el, i-a zis: "Bucură-te, împărate!" Răspuns-a împăratul: "Bucură-te şi tu, fiică luminată". Zis-a fecioara: "Pentru ce m-ai chemat?" Împăratul a răspuns: "Să şedem şi să vorbim cele de pace şi de dragoste". Fecioara a zis: "Eu citesc în Sfînta Scriptură că: În adunarea deşertăciunilor nu voi şedea şi cu călcătorii de lege nu voi umbla".
A zis împăratul: "Dar oare noi sîntem călcători de lege?" Sfînta a răspuns: "Tot păgînul, care nu ştie pe adevăratul Dumnezeu şi se închină idolilor, este călcător de lege". Zis-a împăratul: "Mă sileşti să te muncesc fără voia mea, necruţîndu-te pe tine, care eşti fiica împăratului". Sfînta Irina a răspuns: "Apoi pentru ce mai zăboveşti, îndeletnicindu-te cu vorba? Ci începe a mă munci, căci sînt gata de toate muncile pentru Dumnezeul meu". Împăratul a zis: "Fecioară, lasă toată bîrfirea şi jertfeşte zeilor". Sfînta a răspuns: "În zadar te mînii, împărate, întărîtat fiind de satana. Să ştii cu adevărat, că nu voi sluji diavolului, nici nu-mi voi cruţa trupul meu pentru Hristos Domnul meu!"
Împăratul, umplîndu-se de mînie, s-a sfătuit cu eparhul cum ar putea s-o omoare. Deci, mai întîi săpînd o groapă adîncă şi umplînd-o de şerpi, de vipere, de vasilişti şi de tot felul de tîrîtoare, a aruncat pe Sfînta fecioară acolo, unde a petrecut zece zile vie şi sănătoasă, pentru că îngerul Domnului s-a pogorît cu ea în groapă şi a păzit-o nevătămată, iar tîrîtoarele toate au murit.
Înştiinţîndu-se împăratul că muceniţa este vie în groapă, s-a minunat şi i se părea căci cu vrăjile a fermecat şi a omorît pe acei şerpi. Deci, poruncind s-o scoată din groapă, a şezut la judecată şi a zis către dînsa: "Jerfeşte zeilor, care te-au cruţat, pentru că au omorît şerpii, iar pe tine te-au păzit vie, ca să cunoşti puterea şi bunătatea lor şi să te închini lor". Sfînta a răspuns: "O, nebunule, şi amăgitule de satana, cel călcat de mine, crezi că zeii cei de lemn sau de piatră pot să omoare şerpii? Ci, tu degrabă vei cădea în groapa cea de dedesubt a iadului, împreună cu zeii tăi, cărora le slujeşti şi te vei afunda în întunericul cel mai dinafară, cel pregătit ţie şi diavolului, unde va fi plînsul şi scrîşnirea dinţilor". Împăratul, suflînd cu mînie, a chemat un lucrător de lemn, şi a poruncit s-o taie cu un fierăstrău de fier.
Deci, după ce a legat-o de un lemn s-o taie, fierăstrăul nu se atingea de trupul ei cel fecioresc, ci se îndoia ca de o piatră, apoi s-a frînt prin mijloc. Şi a adus alt fierăstrău, dar şi acela s-a frînt; iar cei ce tăiau, căzînd singuri pe frînturile fierăstrăului, s-au tăiat şi au murit. După aceea, împăratul a poruncit să aducă al treilea fierăstrău mai ascuţit şi mai tare şi să taie pe fecioară peste coapsele ei. Deci, legînd-o, au pus-o la pămînt pe spate, punîndu-i o piatră mare pe piept, şi au început a-i tăia sfîntul ei trup cu fierăstrăul; iar împăratul a rîs şi a zis către muceniţă: "Unde este Dumnezeul tău? Să vină acum şi să-ţi ajute, dacă este putere într-Însul".
Zicînd împăratul acestea, deodată s-au făcut fulgere şi tunete înfricoşate şi tulburare în văzduh; iar slujitorii care o tăiau cu fierăstrăul au murit. Împăratul de frică a fugit în palat, iar poporul a fugit şi s-a vărsat ploaie mare ca un rîu, cu grindină cumplită, şi mulţi dintre oameni au căzut morţi, fiind ucişi de fulger, de tunet şi de grindină. În acel timp îngerul Domnului, pogorîndu-se, a prăvălit piatra aceea de pe pieptul sfintei, i-a tămăduit rana şi a ridicat-o sănătoasă. Această minune văzînd-o poporul, opt mii de oameni au crezut în Hristos.
După aceea, împăratul, iarăşi fiind pornit de diavolul, a prins pe Sfînta şi s-a sfătuit cu eparhul cum s-o piardă. Deci, au hotărît s-o omoare astfel: au legat-o de roata morii ca, întorcîndu-se roata s-o sfarme; după ce au dat drumul apei sub roată, apa s-a oprit ca împietrită şi n-a curs nici o picătură, rămînînd Sfînta fără de vătămare. Iar împăratul cu boierii lui strigau: "O, cît de mare este puterea acestei fermecătoare! Iată, a prefăcut firea apei într-o altă fire". Poporul, care privea la o minune ca aceea, s-a ridicat împotriva împăratului şi a strigat cu glas mare, ocărîndu-l şi certîndu-l. Şi, luînd pietre, a aruncat asupra lui şi l-a izgonit din cetate. El, ducîndu-se în patria sa, a mai trăit şapte zile şi a murit acolo de necaz, de mînie şi de ruşine.
După moartea lui Sedechie, Savah, fiul lui, vrînd ca să răzbune necinstea adusă tatălui său, a adunat mare putere de oaste, ca la o sută de mii, şi a mers cu război asupra cetăţii Macedoniei. Auzind cetăţenii că se apropie împăratul Savah, s-a temut şi a închis cetatea, şi au zis către Sfînta Irina: "Pentru tine pierim". Iar ea, poruncindu-le să nu se teamă, a ieşit împotriva împăratului celui ce venea, rugîndu-se lui Dumnezeu şi zicînd: "Cel ce ai auzit oarecînd pe robul Tău, Proorocul Elisei, ascultă şi rugăciunea mea, şi loveşte nevăzut oştirea aceasta ce vine să piardă cetatea; orbeşte pe vrăjmaşii tăi, ca să cunoască că tu eşti adevă-ratul Dumnezeu!"
Ascultînd Domnul rugăciunea ei, îndată a lovit cu orbirea pe împărat şi pe toţi ostaşii ce erau cu dînsul. Înţelegînd împăratul, că Irina a adus aceea orbire asupra lui şi a ostaşilor săi, a trimis cu rugăciune la dînsa, zicînd: "Acum cunosc că este nebiruită puterea Dumnezeului tău. Deci, mă rog ţie, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine şi pentru ostaşii mei, ca să ne dea vederea". Plecîndu-se Sfînta spre milă, a făcut rugăciuni către Stăpînul tuturor şi a căpătat vederea împăratul cu toţi cei ce erau cu el. Atunci a făcut pace cu cetăţenii, grăindu-le: "Să mă aveţi pe mine împărat, precum l-aţi avut pe tatăl meu; iar eu voi ierta necinstea ce aţi făcut tatălui meu".
Văzînd cetăţenii puterea cea mare a împăratului, au făcut pace cu dînsul şi, deschizînd cetatea, i s-au închinat lui, primindu-l ca împărat al lor. După ce împăratul Savah a dobîndit împărăţia şi s-a întărit într-însa, s-a pornit cu mînie contra Sfintei Irina, pentru că diavolul îl îndemna la acelea; şi, chemînd pe muceniţă la dînsul, i-a zis: "Iert cetăţii greşeala aceea; iar asupra ta mă mînii, deoarece pentru tine s-a sculat poporul asupra tatălui meu cu ură şi l-a ucis cu pietre; însă de voieşti ca să fii şi tu iertată, fă-mi voia mea, adică, să aduci jertfe zeilor". Iar Sfînta a ocărît pe împărat pentru nebunia lui şi l-a pornit mai mult spre mînie. Deci, a poruncit împăratul ca s-o arunce în temniţă, sfătuindu-se cu boierii cum să o muncească.
Sfînta, şezînd în temniţă şapte zile, i s-a arătat Hristos, zicîndu-i: "Nu te teme, fiică, că Eu, întărindu-te, sînt cu tine". După aceea, împăratul, scoţînd pe muceniţă din temniţă, a poruncit ca să-i bată în tălpi piroane de fier ascuţite şi, punîndu-i un sac plin de nisip în spate, să o izgonească pînă la un anumit loc, care era departe de cetate ca la cinci stadii. Deci, slujitorii punînd frîu în gura sfintei, au dus-o acolo, izgonind-o iute ca pe un dobitoc. Sfînta alerga şi zicea către Dumnezeu: "Cu adevărat sînt ca un dobitoc la Tine, Doamne, şi eu pururea cu Tine; ţinutu-m-ai de mîna dreaptă, cu sfatul m-ai povăţuit şi cu slavă m-ai primit".
Căutînd sfînta de-a dreapta sa, a văzut pe îngerii Domnului călătorind împreună cu dînsa şi s-a bucurat foarte. După ce a ajuns la locul numit şi, cînd se întorcea spre cetate, slujitorii cu batjocură tîrau cu frîul pe muceniţă şi popor mult urmînd, a văzut Sfînta înaintea sa pe un înger bătînd pămîntul cu toiagul şi a zis în sine: "Iată, va să fie pierzarea vrăjmaşilor lui Dumnezeu!"
După ce a ajuns la locul cel bătut de înger, deodată, desfă-cîndu-se pămîntul, a înghiţit pe slujitorii muncitorului, cei ce duceau pe sfînta; iar ea a rămas dezlegată de frîu, sacul i-a căzut din spinare, piroanele i-au ieşit din picioare şi, vindecîndu-se, umbla slăvind pe Dumnezeu. Înştiinţîndu-se împăratul de aceasta, a zis: "Zeii au deschis pămîntul şi au pierdut pe slujitori de la această fermecătoare". Însă unii se împotriveau, zicînd: "Dumnezeu cel viu este cu Sfînta Muceniţă Irina!" Iar alţii batjocoreau pe Sfînta fecioară.
Venind îngerul cel ce deschisese pămîntul, a ucis cu moarte năpraznică pe mulţi necredincioşi, ca la zece mii, iar cei ce rămăseseră, strigau: "Dumnezeul Irinei, miluieşte-ne pe noi, pentru că credem în Tine şi scăpăm la Tine!" Deci, au crezut în acea vreme ca la treizeci de mii de suflete. Împăratul, necrezînd, l-a lovit şi pe el îngerul lui Dumnezeu şi a pierit cu sunet, ticălosul. Sfînta făcea în cetate multe minuni cu puterea lui Hristos, pentru că nu numai pe bolnavi îi tămăduia, curăţa leproşii şi izgonea diavolii din oameni. Ci şi pe un tînăr mort, ai cărui părinţi plîngeau cu amar, l-a înviat cu rugăciunea şi a adus la Hristos cam cincizeci de mii de suflete.
Cu porunca lui Dumnezeu a venit în cetate Sfîntul Timotei preotul, cel care a botezat-o pe Sfînta Irina, pe care văzîndu-l, Sfînta s-a bucurat şi i s-a închinat. Luînd pe acel preot şi pe tot poporul cel ce crezuse în Hristos, s-a dus la turnul unde locuia tatăl şi mama sa, slujind în linişte lui Dumnezeu şi acolo au primit Sfîntul Botez toţi cei ce crezuseră în Hristos.
Sfînta Irina a petrecut în cetatea Macedoniei trei ani, învăţînd şi încredinţînd popoarele. După aceea s-a dus la altă cetate ce se numea Calinic, (sau Calipoli) unde era împărat Numerian, ruda lui Sedechie şi a lui Savah, împăraţii cei dintîi. Cînd Numerian făcea praznicul spurcatei zeiţe Artemida, aducînd jertfe idolului ei, Sfînta Irina, stînd în faţa lui, l-a mustrat pentru păgînătatea lui şi a mărturisit pe Hristos adevăratul Dumnezeu. Atunci împăratul a zis către boierii săi: "Această fecioară este asemenea la faţă şi la stat cu tatăl său, Liciniu, dar fiii cei răi mîhnesc pe părinţi; pentru că după răutăţile acestei fecioare, tatăl ei cel bun s-a lipsit de împărăţie. Aceasta a fost pricinuitoare de moarte a fratelui meu, Sedechie, şi pe Savah, fiul lui, după cum am auzit, l-a omorît cu vrăjile ei. Deci, fecioara aceasta este cu adevărat pierzătoare de împăraţi".
Apoi s-a întors către Sfînta şi a zis: "Ce zici, vrăjitoare, vei jertfi oare zeilor, sau încă vei mai petrece în socoteala ta cea pierzătoare?" Sfînta, însemnîndu-se cu semnul Sfintei Cruci, a răspuns: "Eu voi jertfi jertfă de laudă Dumnezeului Celui de sus, iar diavolilor tăi şi idolilor celor neînsufleţiţi ai tăi, nu voi aduce jertfă. Cele ce le grăieşti pentru împăraţi, să ştii cu adevărat că Dumnezeul meu, Cel ce stăpîneşte viaţa şi moartea, le-a poruncit lor să moară, iar nu mie. Teme-te şi tu de Dumnezeul meu, că puţine sînt zilele tale şi degrabă te va ajunge sfîrşitul tău".
Auzind împăratul acestea, s-a aprins de mînie şi, scrîşnind din dinţi, a răcnit ca un leu şi îndată a poruncit să se ardă trei boi de aramă, zicînd: "Dacă într-un bou va birui puterea focului cu vrăjile, apoi să se arunce în celălalt, iar dacă şi într-acela aceeaşi va face, apoi să se arunce întru al treilea! Şi s-a făcut aşa. După ce au ars acei boi de aramă şi i-a roşit ca pe un cărbune, a aruncat pe Sfînta într-un bou, şi se ruga în dînsul, strigînd: "Dumnezeule, grăbeşte spre ajutorul meu, ceea ce pătimesc pentru numele Tău cel sfînt!""
Şi s-a arătat ei îngerul Domnului, spunîndu-i să nu se teamă şi răcorindu-i acea văpaie. Iar poporul cîrtea contra împăratului, zicînd: "În zadar ai pierdut tinereţile cele frumoase ale fecioarei acesteia". Deci, după ce s-a răcorit arama, s-a aflat Sfînta vie şi sănătoasă, neavînd nici o vătămare de foc. Şi a zis împăratul către cei ce stăteau de faţă: "Au nu v-am zis vouă că este fermecătoare fecioara aceasta! Oare cum a stins focul? Aruncaţi-o pe ea în celălalt bou".
Şi a aruncat pe Sfînta în al doilea bou. Dar şi acela răcorindu-se, a aruncat-o în al treilea şi îndată acel bou, cu porunca Atotputernicului Dumnezeu, s-a pornit din loc, ca fiind viu, şi a umblat un sfert de stadie. Şi iarăşi s-a întors la locul său şi a crăpat; şi dintr-însul a ieşit Sfînta Muceniţă întreagă. Poporul, văzînd o minune ca aceea, cu mare glas strigă: "Mare eşti Dumnezeul Irinei, miluieşte-ne pe noi după mare mila Ta, Tu eşti Dumnezeul nostru Cel tare şi puternic, Care faci minunate şi preaslăvite minuni!"
Şi au crezut în Hristos ca la zece mii de suflete. Deci, împăratul petrecea nu numai întru necredinţă, ci şi pe Dumnezeu Cel Preaînalt hulea şi, fiind lovit de îngerul cel nevăzut a lui Dumnezeu, s-a îmbolnăvit de moarte. Iar mai înainte de a muri, a poruncit eparhului său, Babodon, ca în multe feluri muncind pe Irina, să o ucidă cu cumplită moarte. Şi a pierit acel ticălos împărat, iar Sfînta a petrecut în cetatea aceea cîteva zile, învăţînd poporul credinţa cea întru Hristos, tămăduind toate neputinţele; iar preotul Timotei, mergînd acolo, a botezat pe cei ce credeau.
Eparhul, văzînd cum că tot poporul cetăţii ţine cu Sfînta Irina, s-a temut să o muncească acolo, ca să nu se facă gîlceavă şi tulburare în popor pentru dînsa. Deci, s-a dus într-altă cetate, care se numea a lui Constantin; iar pe muceniţă a poruncit ostaşilor să o prindă şi legată să o ducă după dînsul. El, mergînd în cetatea aceea, a şezut la judecată şi, punînd pe Sfînta în faţa sa, a zis către dînsa: "Oare ştii, că putere îmi este dată mie asupra ta? Deci, apropie-te de zeii noştri şi adu-le jertfe, ca să nu te muncesc cu cumplite munci".
Răspuns-a sfînta: "Ascultă, eparhule! Toate muncile cîte vei putea să le afli, pune-le asupra mea, şi vei vedea puterea Dumnezeului meu!" Atunci eparhul a poruncit ca să aducă un grătar de fier şi, punînd pe muceniţă pe grătar, s-o lege cu lanţuri de fier şi să-i pună împrejur mulţime de lemne şi să le aprindă. După ce s-a aprins focul, eparhul a poruncit ca să toarne peste muceniţă unt-delemn, untură şi smoală; şi astfel, arzînd Sfînta mult timp, străluceau legăturile şi lanţurile cele de fier ca un cărbune aprins. Iar Sfînta a rămas nevătămată şi, fiind în rouă răcoroasă, cînta, slăvind pe Dumnezeu.
După aceea s-a dezlegat de înger din fiarele acelea şi a ieşit sănătoasă, lucru care, văzîndu-l eparhul şi cei ce erau cu dînsul, s-au mirat foarte mult. Deci, eparhul, căzînd la picioarele ei, i-a zis: "Roaba Dumnezeului Celui adevărat, mă rog ţie, să nu mă pierzi pe mine, precum ai pierdut pe ceilalţi împăraţi; căci şi eu cred în Fiul lui Dumnezeu şi voiesc să fiu creştin". Astfel, a crezut eparhul Babodon şi împreună cu dînsul popor mult şi a adus acolo îngerul lui Dumnezeu pe Timotei preotul şi s-a botezat de dînsul toţi cei ce au crezut.
Sfînta Irina, petrecînd în cetatea aceea cincizeci de zile, a ieşit de acolo şi a fost prinsă de ostaşii împăratului Savorie, care împărăţea în Mesemvria, cetate a Traciei, şi au dus-o la dînsul, căci acel împărat, auzind de cele făcute de dînsa, căuta să o prindă. El, văzînd pe Sfînta, s-a umplut de mînie şi a ucis-o cu sabia. Şi a fost îngropată afară din cetate. Deci, a zis împăratul: "Lucruri înfricoşate s-a auzit de fermecătoarea aceea; căci pe împăraţi i-a ucis cu farmecele sale, iar acum pentru ce n-a putut să mă ucidă pe mine, ci eu am ucis-o pe ea? Unde este dar Hristos, ajutorul ei? Pentru ce nu a izbăvit-o din mîinile mele?"
Astfel, ocăra necredinciosul împărat puterea lui Hristos şi se lăuda, ca unul ce a biruit. Dar puterea cea mare a lui Dumnezeu, ce lucru nu poate să facă? Deoarece, în vremea morţii Sale celei de voie şi ocărîtă de iudei, multe trupuri ale sfinţilor celor adormiţi le-a înviat şi a intrat în sfînta cetate şi s-a arătat multora. Acela, au nu putea şi pe această Sfîntă s-o învieze din morţi, ca să intre în Mesemvria şi să se arate împăratului? Însă, cu adevărat, puternic este Hristos, Dumnezeul nostru în cer şi pe pămînt şi toate cîte le voieşte le face, fiindcă a trimis pe îngerul Său şi a sculat-o pe ea vie din groapă şi a zis către dînsa îngerul Domnului: "Măcar că ţi-ai sfîrşit nevoinţa pătimirii tale şi ţi se cădea de acum să te odihneşti, pentru că fericită eşti şi desăvîrşită la cer, dar ca să nu se laude păgînătatea şi fărădelegea, ca şi cum ar fi biruit puterea Dumnezeului nostru, să intri în cetate ca să te vadă pe tine vie şi să se ruşineze toţi ocărîtorii cei păgîni şi să cunoască pe Dumnezeul nostru Atotputernic! Şi nu vei mai pătimi de acum înainte nici un rău de la nimeni".
Deci, Sfînta a intrat în cetatea Mesemvria, ţinînd o stîlpare de măslin în mîinile sale. Iar cînd au văzut-o cetăţenii, s-au umplut de negrăită spaimă şi de mirare şi au alergat la dînsa tot poporul, strigînd cu glas mare: "Minunat este Dumnezeul Irinei şi nu este altul afară de Acela!" Şi a spus împăratului că Irina s-a sculat din morţi; iar el s-a temut foarte şi, văzînd-o pe ea, a căzut la picioarele ei, zicînd: "Acum am cunoscut, că mare Dumnezeu ai! Deci, mă rog ţie să petreci în cetatea noastră şi să ne faci pe noi creştini".
Sfînta a petrecut între dînşii şaptezeci de zile, învăţîndu-i sfînta credinţă şi toţi au crezut în Hristos. Deci, venind cu porunca lui Dumnezeu fericitul Timotei preotul, a botezat pe împărat şi pe tot poporul lui. După aceea s-a dus de acolo în patria sa, în cetatea Macedoniei, unde a aflat pe tatăl său adormit întru Domnul; şi a plîns lui Dumnezeu, rugîndu-se pentru dînsul.
Acolo a petrecut vreme puţină cu maica sa şi s-a răpit de un nor, care a dus-o în Efes. Şi, umblînd apostoleşte prin cetate, propovăduia pe Hristos, făcînd minuni prin tămăduirea a diferite neputinţe şi pe mulţi îi întorcea de la idoli către Hristos. După multă vreme a venit acolo la dînsa bătrînul Apelian, fiind trimis de Dumnezeu, cel ce i-a fost ei altădată învăţător şi de care Sfînta s-a bucurat mult. După cîteva zile a zis către popor: "Bucuraţi-vă, fraţii mei, şi pacea lui Iisus Hristos să fie cu voi! Mîngîiaţi-vă, veseliţi-vă întru Domnul nostru şi să fiţi tari în credinţă; iar eu mă voi duce de la voi, mulţumindu-vă că m-aţi primit pe mine cea străină. Dar să ştiţi, că tot cel ce primeşte pe cel străin, prieten se face cerescului Dumnezeu". Şi cetăţenii grăiau între dînşii: "Unde se duce învăţătoarea noastră?" Unii ziceau: "Au doară vrea să se odihnească întru Domnul?" Iar alţii grăiau: "Vrednică este aceasta lui Dumnezeu şi de aceea se va lua de la ochii noştri, deoarece noi sîntem păcătoşi".
A doua zi, Sfînta Irina, luînd pe bătrînul Apelian şi pe şase bărbaţi cucernici, s-a dus cu dînşii după cetate şi, aflînd într-o piatră un mormînt nou deşert în care nimeni n-a fost pus niciodată, a intrat în acel mormînt şi a zis către Apelian şi către ceilalţi bărbaţi: "Acoperiţi-mă bine deasupra cu această piatră, ca nimeni altul să nu mă poată descoperi, pînă a patra zi". Sărutînd, cu cea mai de pe urmă sărutare, pe Apelian şi pe bărbaţii cei ce erau cu dînsul, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci şi s-a culcat; iar bărbaţii au pus piatra cea mare deasupra mormîntului şi s-au întors în cetate.
A patra zi, mergînd la mormînt Apelian cu aceiaşi bărbaţi, n-au mai găsit trupul Sfintei Irina şi s-au gîndit între dînşii, cum că a mutat-o pe ea Hristos Dumnezeu în Rai. Ducîndu-se în cetate, au spus aceasta poporului. Atunci, au alergat mulţi la mormînt şi, văzîndu-l deşert, s-au minunat şi au slăvit pe Dumnezeu cu spaimă. Astfel a fost viaţa şi pătimirea fecioarei Irina, cea de neam bun; în acest fel au fost nevoinţele miresei lui Hristos.
După cum s-a zis, ea a stat la întrebare mai întîi înaintea tatălui său Lichinie, apoi a lui Sedechie şi a lui Sedah fiul lui; după aceea înaintea lui Numerian şi a eparhului Babodon; iar la sfîrşit, înaintea lui Savorie. Cetăţile în care a pătimit sînt acestea: Macedonia, patria sa, Calinica sau Calipoli a lui Constantin şi Mesemvria cea din Tracia. Şi s-a odihnit întru Domnul în Efes, în cinci zile ale lunii mai şi, stînd înaintea lui Hristos, se roagă pentru toată lumea.
Acestea le-a scris bătrînul Apelian, slăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe Dumnezeu Unul în Treime, Căruia I se cuvine cinste şi închinăciune de la oameni, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Notă - Este de trebuinţă a se şti şi aceasta, cum că tatăl Sfintei Irina, împăratul Liciniu, nu a fost acel Liciniu, care mai pe urmă a fost părtaş la împărăţie cu marele Constantin, cel ce a avut de soţie pe sora lui Constantin şi a stăpînit toate părţile răsăritului, ci altul cu acelaşi nume, care a fost mai înainte cu mulţi ani, împărat al unei cetăţi ce se numea Maghedoe, care este în hotar cu Macedonia, precum şi Sfînta Scriptură s-a obişnuit a numi împărăţi pe stăpînitorii fiecărei cetăţi. Acest lucru este arătat în cartea Facerii, în capitolul paisprezece. Nişte împăraţi ca aceştia sînt mai ales împărăţei, decît împăraţi, precum a fost şi acest Liciniu, tatăl Irinei, deoarece în prolog, este scris Vasilisc, iar nu Basileus, adică împărăţei iar nu împărat. Deci, cum că acest Liciniu este altul decît Liciniu cel care a împărăţit împreună cu Constantin, este arătat aici. Acela avea de soţie pe sora lui Constantin, cea cu numele Constanţia, iar acesta avea pe cea de un nume cu dînsul, Licinia. Acela petrecea în cetatea Nicomidiei, iar acesta în Maghedon. Acela a pierit întru păgînătate, iar celălalt s-a sfîrşit cu cinste întru creştinătate. Acela a fost după trei sute de ani de la naşterea lui Hristos, iar acesta a petrecut la întîia sută de ani, aproape de zilele apostolilor, pentru că preotul Timotei, cel ce a botezat pe fiica lui, Sfînta Irina, a luat învăţătura şi preoţia de la Sfîntul Apostol Pavel.

luni, 2 mai 2011

Predica la Duminica Tomei- Parintele Cleopa

Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut (Ioan 20, 29)

Hristos a inviat !
 
Iubiti credinciosi,
In prima zi a Sfintelor Pasti, seara, ne spune Sfintul Apostol si Evanghelist Ioan, S-a aratat Iisus Hristos inviat ucenicilor Sai, ascunsi de frica iudeilor, intr-o camera incuiata din Ierusalim si le-a spus: Pace voua! Dupa ce i-a linistit, ca erau tulburati si cuprinsi de frica si i-a incredintat de Invierea Sa din morti, aratindu-le miinile si coasta strapunse de cuie si sulita pe cruce, le-a adaugat: Precum M-a trimis pe Mine Tatal, asa va trimit si Eu pe voi (Ioan 20, 21). Prin aceste cuvinte Domnul a trimis pe Apostoli la propovaduire, avind misiunea sa vesteasca Evanghelia mintuirii la toate neamurile pamintului.
Dar pentru a-i intari cu putere de sus la aceasta misiune dumnezeiasca de innoire a lumii, Mintuitorul a suflat asupra lor Duh Sfint, si le-a dat putere sa ierte pacatele oamenilor, zicind: Luati Duh Sfint! Carora veti ierta pacatele, le vor fi iertate si carora le veti tine vor fi tinute (Ioan 20, 22-23). Nimeni nu poate propovadui pe Hristos daca nu este trimis de Dumnezeu si daca nu este intarit si sfintit de harul Duhului Sfint. Insa nu este destul pentru mintuire numai sa citim Sfinta Scriptura si sa ascultam cuvintul Evangheliei. Trebuie sa-l si facem. Nu era suficienta Apostolilor si ucenicilor Domnului numai propovaduirea cuvintului. Ea singura nu poate mintui fara pocainta. Apostolii aveau datoria sa-i invete voia lui Dumnezeu, dar sa-i curete si de pacate, adica sa le dezlege pacatele prin spovedanie, fara de care nu poate fi iertare, pocainta si mintuire. De aceea Domnul intemeiaza acum Taina Sfintei Spovedanii, ca urmasii lor, episcopii si preotii, sa spovedeasca pe cei ce cred, si sa-i dezlege de pacate. Aceasta este singura cale de mintuire a crestinilor: Credinta dreapta in Dumnezeu, implinirea poruncilor evanghelice si dezlegarea pacatelor prin spovedanie.
Dar, cu rinduiala dumnezeiasca, apostolul Toma nu era de fata cu ceilalti apostoli cind S-a aratat Domnul. Si cind i-au spus toti: Am vazut pe Domnul! el nici nu s-a bucurat, nici n-a voit sa creada, pina nu a vazut cu ochii si a pipait cu mina ranile Mintuitorului (Ioan 20, 25). Dupa opt zile, adica in Duminica a doua dupa Inviere, iarasi S-a aratat Iisus Hristos ucenicilor Sai, trecind prin usile incuiate. Atunci era si Toma de fata. Dupa ce le-a zis din nou: Pace voua, a spus cu mustrare pentru Toma: Adu-ti degetul tau incoace si vezi miinile Mele, si adu-ti mina ta si o pune in coasta Mea; si nu fi necredincios, ci credincios! (Ioan 20, 26-27). Iar Toma pipaind si vazind ranile Domnului, cuprins de frica si uimire, a strigat cu smerenie si credinta: Domnul meu si Dumnezeul meu! Mintuitorul insa l-a mustrat pentru putina lui credinta, zicind: Pentru ca M-ai vazut, Tomo, ai crezut? Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut! (Ioan 20, 28-29).
Toma era un apostol indoielnic. El a crezut numai dupa ce a vazut si a cercetat adevarul, pipaind ranile lui Hristos. De aceea l-a si mustrat Domnul, caci credinta vine din auz, iar nu din pipaire si vedere. Credinta vine din interior, din inima, iar nu din afara. Credinta vine din cuvint. Din cuvintul de invatatura auzit din gura mamei si a tatei. Caci parintii trupesti ne sint primii dascali de religie in viata. Apoi, credinta noastra in Dumnezeu ne vine si se intareste in noi din predica preotului la biserica, din sfaturile date de batrini, din citirea cartilor sfinte si mai ales din cuvintele si invataturile pe care le auzim si le citim zilnic in Sfinta Evanghelie.
La formarea noastra duhovniceasca si la sporirea dreptei credinte in inimile noastre cel mai mare rol il au parintii trupesti care ne-au nascut si parintii sufletesti care ne-au invatat si ne-au crescut in frica de Dumnezeu, adica preotul satului, duhovnicul si nasul de botez. Cind parintii trupesti si cei sufletesti sint buni si isi fac datoria crestina fata de sufletele pe care le cresc si le pastoresc, atunci se nasc si se formeaza crestini buni, copii ascultatori de parinti, tineri cuminti si evlaviosi. Iar cind parintii trupesti sint necredinciosi si stapiniti de patimi, iar cei sufletesti sint indiferenti si nepasatori fata de fiii lor sufletesti, atunci copiii sint rai si neascultatori, tinerii sint necredinciosi sau indoielnici si cauta dovezi vazute, ca Toma, pentru a crede in nevazutul Dumnezeu. Cei casatoriti vin rar la biserica fiind inconjurati de griji pamintesti; multi isi ucid copiii si unii isi distrug familia si pacea sufletului prin divort. Dar si batrinii care n-au avut in tinerete o viata religioasa profunda isi sfirsesc viata in betii si indiferenta religioasa, spre osinda sufletelor lor.
De vom cugeta mai mult la indoiala apostolului Toma, vom intelege mai bine slabirea credintei in Dumnezeu in zilele noastre si urmarile ei cumplite, pe care le traim.
Iubiti credinciosi,
Indoiala lui Toma la Invierea Domnului a avut si un rol providential. Caci, prin pipairea ranilor Mintuitorului, Toma dovedeste celor necredinciosi ca Hristos a avut cu adevarat trup omenesc, asemenea noua, afara de pacat si ca a patimit cu trupul pe cruce pentru mintuirea lumii. Iar daca Toma s-a indoit de Invierea Domnului, dupa ce si-a pus mina in coasta Lui, s-a cait de necredinta sa si, cazind in genunchi, si-a marturisit cu lacrimi credinta si pacatul sau, prin aceste cuvinte: Domnul meu si Dumnezeul meu!
Oare citi dintre crestinii de astazi nu cad in pacatul indoielii si al necredintei in Dumnezeu? Insa se intorc la credinta, cu cainta si smerenie ca apostolul Toma? Din cauza fricii si Petru s-a lepadat de Hristos prin cuvintele: Nu cunosc pe omul acesta! (Matei 26, 74). Dar indata dupa cintatul cocosului, din miezul noptii, Petru a iesit afara si a plins cu amar. Toata viata s-a cait Petru de caderea si necredinta sa. Dar dintre noi citi crestini nu se indoiesc de existenta lui Dumnezeu? Citi nu-L injura si-L hulesc? Citi nu cauta dovezi si zic: “Nu cred pina nu vad!” Citi nu cauta sa pipaie ranile si coasta Domnului, cautind dovezi ale existentei lui Dumnezeu prin pamint, prin marturii vechi, prin tainele planetelor si ale Universului? Citi nu zic dintre crestini: “Aici este raiul si iadul! Aici pe pamint este totul!” Iar cind se vad bolnavi, in fata primejdiei, a saraciei si a mortii, nici atunci nu se caiesc ca Toma, sa zica: “Tu esti Domnul meu si Dumnezeul meu! Acum cred in Tine Doamne, ca Tu m-ai zidit si m-ai mintuit. Iarta-ma de necredinta mea!” Nici macar la batrinete nu se intorc la Dumnezeu ca sa plinga cu amar ca Petru, viata lor din tinerete, cheltuita in desfriu, in rautati si necredinta.
Putini sint acei ce se pocaiesc de pacate la batrinete. Cei multi mor asa cum au trait, in necredinta si nepocainta, spre a lor vesnica osinda. Cu adevarat, mare dar este credinta in Dumnezeu insotita de fapte bune! De aceea a si zis Mintuitorul catre Toma cea de-a zecea fericire: Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut! (Ioan 20, 29). Iar cu alt prilej a zis catre ucenicii Sai: Fericit este cel ce nu se va sminti intru Mine (Matei 11, 6). Adica nu se va sminti din dreapta credinta in Dumnezeu, cum s-au smintit multi in zilele noastre.
De ce credeti ca se smintesc unii crestini in Hristos si cad din dreapta credinta apostolica in tot felul de secte si grupari religioase? Pentru ca ei vor sa cuprinda cu mintea lor tainele si dogmele credintei. Ei vor sa pipaie cu ratiunea lor limitata miinile si coasta Domnului, adica vor sa inteleaga adincul cel nepatruns al credintei, mai mult decit este dat omului sa inteleaga.
Dar cei mai multi se leapada si se smintesc de Biserica intemeiata de Hristos din cauza mindriei si a neascultarii lor. Se smintesc de Maica Domnului si din mindrie si neascultare o defaima spunind ca ar fi fost o femeie de rind. Se smintesc de Sfinta Cruce si din aceleasi pricini spun ca este un semn de ocara, iar nu arma a crestinilor impotriva diavolilor, sfintita cu singele lui Hristos. Se smintesc de sfintele icoane si le numesc idoli, neintelegind sensul lor duhovnicesc. Se smintesc de sfinti si de cinstea data lor si-i numesc oameni de rind, iar pe ei se numesc drepti si mintuiti.
Se smintesc de preoti, nu le recunosc harul Duhului Sfint primit la hirotonie si ii judeca. Se smintesc de Tainele Bisericii intemeiate de Hristos, prin care se revarsa harul Duhului Sfint si le refuza pe toate. Se smintesc de invatatura Sfintei Scripturi si o rastalmacesc dupa voia si mintea lor, spre a lor osinda si amagirea multora.
De vom ramine insa statornici si ascultatori in sinul Bisericii Ortodoxe si vom pastra cu sfintenie dreapta credinta data noua de Hristos, ne vom izbavi de necredinta lui Toma, de sminteala religioasa a sectelor si vom intelege cum trebuie inteleasa invatatura Sfintei Evanghelii in sensul adevarat al celor doua fericiri: Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut! si Fericit este acela ce nu se va sminti intru Mine!
Iubiti credinciosi,
Se cade noua astazi, sa ne bucuram ca stam neclintiti in dreapta credinta si sintem fii ai Bisericii lui Hristos de doua mii de ani. Necredinciosii se leapada si cauta sa vada pe Dumnezeu cu ochi trupesti; indoielnicii vor sa pipaie ranile Domnului; cei slabi in credinta cauta minuni; sectele parasesc Biserica, rastalmacesc dogmele credintei si vestesc alta Evanghelie; cei robiti de patimi amina pocainta, iar noi, fiii invierii si fiii lui Dumnezeu dupa har, sa-I raminem credinciosi pina la sfirsit, stiind ca cel ce va rabda toate pina la sfirsit, acela se va mintui (Matei 24, 13). Astazi, a opta zi dupa Sfintele Pasti, Domnul inviat S-a aratat Apostolilor si le-a dat pacea Duhului Sfint dupa care suspina toata lumea. Astazi Mintuitorul l-a incredintat pe Toma ca a inviat cu adevarat si ne incredinteaza si pe noi ca vom invia cu totii la judecata de apoi.
De aceea sa ne bucuram pentru inviere. Sa ne bucuram pentru marturisirea de credinta a lui Toma si sa ne rugam lui Dumnezeu ca si ceilalti indoielnici in credinta si doritori de semne si minuni, tineri sau batrini, rude, vecini si chiar fii, sa martu-riseasca si ei pe Hristos impreuna cu Apostolul Toma. Sa ne bucuram cu adevarat ca avem cu noi, in miinile noastre, pe Domnul inviat si sintem izbaviti de chinurile sufletesti ale necredintei si indoielii.
Noi credem in Dumnezeu si nu cautam sa iscodim tainele credintei sau sa pipaim coasta Domnului. Cerul instelat ne arata puterea Lui. Soarele si luna ne amintesc de stralucirea Lui. Florile cimpului si armonia creatiei ne incredinteaza ca Dumnezeu este frumusete. Copiii cei nevinovati, asemenea ingerilor, ne amintesc de bunatatea lui Dumnezeu si ne indeamna la sfintenie. Mamele cu pruncii la sin, cind se roaga, ne aduc aminte de Maica Domnului cu pruncul Iisus in brate, care se roaga pentru mintuirea lumii.
Pentru toate acestea sa ne intarim mai mult in credinta si sa ne bucuram. Ne putem si noi atinge de Domnul cu inima, cu mintea, cu vointa si chiar cu trupul, dar nu cu nevrednicie sau cu indoiala ca apostolul Toma. Cu inima ne atingem de Domnul prin credinta, evlavie si rugaciune curata, duhovniceasca. Cu mintea ne atingem de Domnul prin citirea Sfintei Scripturi si a altor carti ziditoare de suflet.
Cu vointa ne atingem de Domnul prin savirsirea faptelor bune, in dragoste si smerenie. Iar cu sufletul si cu trupul ne hranim si ne unim mistic cu Hristos Mintuitorul prin Sfinta Impartasanie, care este cea mai inalta cale de unire a noastra cu Hristos, fara de care nu ne putem mintui.
Va reamintim ca astazi, la Duminica Tomei, numita si “Pastele blajinilor” in unele sate ies credinciosii la cimitir unde fac pomenire, dau de mincare unii altora si cinta cu totii troparul Invierii. Pastrati cu sfintenie acest obicei crestinesc. De altfel fiecare Duminica este un Paste, este ziua Invierii Domnului, ziua bucuriei si a mintuirii noastre.
Sa pastram cu sfintenie credinta curata si fierbinte in Dumnezeu. Sa ne ferim de necredinciosi, de sectanti si de indoielnici, ca sa nu cadem in cursele lor. Sa pastram cu grija frumusetea cultului ortodox si toata traditia strabuna mostenita de la inaintasi si sa traim in pace si iubire unii cu altii, ca impreuna sa cintam cu ingerii “Hristos a inviat!”. Amin.

miercuri, 27 aprilie 2011

Cum ne definim ca crestini?

Exista o varietate de sfinti,cu harisme specifice, potrivit modului lor de a petrece in Dumnezeu.Ceea ce au oferit aceea le-a si fost dat.Acest lucru ar trebui sa ne puna pe ganduri,sa vedem cun ne raportam noi la Hristos,ce facem pentru El,ce anume Ii jertfim!
Suntem cinstiti in raport cu aproapele,il ajutam,ne rugam pentru el,postim,ne uitam mai putin la Tv sau deloc,folosim la minimum internetul,traim cat mai mult in curatie trupeasca,ne rugam(cum,cat,cand),citim carti folositoare,incercam sa judecam cat mai putin sau deloc,sa nu barfim,sa nu pierdem timpul pentru mantuire?

Cate din acestea facem si cu ce am dori sa incepem?

vineri, 15 aprilie 2011

Jurnal Duhovnicesc - Editura Bizantina

"Am o stare buna,minunata,contempland in tot ce vad,in cer si pe pamant,pe Cel ce le-a facut.Mintea este linistita,am ganduri frumoase despre frumusetile negraite pe care sufletul meu le doreste.
Doamne Iisuse,da-mi darul de a Te putea iubi asa cum Te-au iubit sfintii Tai care au suferit ca mucenici,cu dragoste si bucurie,ca sa poata fi de-a pururea cu Tine,sa-Ti poata canta imnuri de slava in vesnicie.Da-mi sa pot pastra in sufletul meu dorul dupa sfintenie.
In timp ce ma rog,mintea mea coboara in inima si o ascult cu drag.Doresc sa o aud si s-o simt tot timpul.Asa ma rog mai usor si cu mare bucurie pentru Duhul care vine,insa simt cum pleaca si nu stiu cum sa-L retin! Doamne Iisuse,ajuta-ma sa nu pierd din rugaciune.Eu te chem cu nadejdea ca Tu sa lucrezi in mine,sa stiu acest lucru,ca sa fie totul numai pentru a Te slavi pe Tine si spre folosul aproapelui meu"

25.08.1971

luni, 11 aprilie 2011

Rugaciunea ,mijloc de dobandire a fericirii

Prin rugaciune si cantare de lauda omul simte bucurie.Duhul sau se veseleste si inima lui salta.Cu cat se roaga mai mult ,cu atat sufletul sau se goleste de dorintele lumesti si se umple de bunatatile ceresti.Si pe masura ce se desparte de cele pamantesti si de placerile vietii,se umple de bucurie cereasca.

Sfantul Nectarie al Pentapolei

miercuri, 6 aprilie 2011

Ce este akedia?

Akedia este lipsa de preocupare,lipsa de grija pentru mantuire.Uneori monahii,cand sunt in akedie,pot muta munti,devin foarte activi,construiesc,demoleaza,seamana,recolteaza,dar toata aceasta activitate este,pur si simplu,o forma de akedie.Toate stiintele din vremurile noastre sunt un produs al akediei calugarilor din Evul Mediu,care au parasit calea rugaciunii si s-au dedat experimentelor si observarii fenomenelor naturale.Desigur,au facut descoperiri si au facut sa progreseze stiinta,dar ei insisi s-au pierdut pe sinesi,din punct de vedere duhovnicesc.
De fapt,cea mai inalta lucrare pentru om este sa ramana in liniste si sa-si tina mintea in Dumnezeu,precum ne porunceste Vechiul Testament : "Linistiti-va si cunoasteti ca Eu sunt Dumnezeu"(Ps.45:10).Dar aceasta linistire este atat de intensa ,incat trebuie sa inveti sa patrunzi in ea incetul cu incetul.Imi amintesc ,cand am venit prima oara la manastire,Parintele Sofronie m-a sfatuit sa incerc aceasta nu mai mult de zece minute in fiecare zi.Treptat,inveti tot mai mult sa ramai in ea,sa stai cu mintea in inima si inaintea lui Dumnezeu,precum spune Teofan Zavoratul foarte adesea in scrierile sale.

Largiti si voi inimile voastre- Arhimandrit Zaharia,Editura Reintregirea 2009

vineri, 25 martie 2011

Nationalism

Pe un forum ortodox,la care eram si eu activ,s-a pus odata problema sa ne rugam pentru Romania,lucru ce s-a si pus in aplicare.Instinctiv,desi am expus cateva motive,eu m-am opus acestei initiative ce parea laudabila in sine,dar fara sa-mi pot explica nici mie insumi exact de ce sunt contra acestei rugaciuni colective.
Iar astazi mi-am dat seama.
Omul face orice ca sa nu se apropie prea mult de divinitate.Daca e mai primitiv,munceste pentru prosperitate,daca e mai inteligent face niste descoperiri,sau se adanceste in munca.Daca este credincios si pune accent pe rugaciune ,devine nationalist,il preocupa neamul.Acum inteleg de ce spuneau Sfintii Parinti ca cel mai greu lucru pentru om este sa se roage(pentru desavarsirea sufletului sau).Pentru ca ,atunci cand incepe urcusul,i se pare ca este mai bine sau mai important sa faca orice altceva decat sa se roage .Compune,inventeaza,il preocupa neamul ,face milostenii,pelerinaje pe la manastiri,picteaza etc etc.Si poate spune ca acela e talantul lui,pe care trebuie sa-l inmulteasca.

Dar singurul talant care conteaza,si la care se refera Mantuitorul in primul rand e credinta,acesta trebuie inmultit.In Imparatia cerurilor nu o sa mai conteze ce am facut pe pamant,geniul nostru creativ.
Ganditi-va ca cei mai mari sfinti faceau cele mai simple munci.Sau Maica Domnului ,cea mai cinstita faptura din univers,nu a creat nimic material sau spiritual lumesc,cu care sa se evidentieze.

Trebuie sa fim constienti ca misiunea noastra pe acest pamant este sa dobandim smerenia,sa lucram virtutea ,sa ne rugam neincetat,sa devenim sfinti.De aceea si popoarele ortodoxe sunt mai inapoiate material decat celelalte,pentru ca ele au  fost mai mult preocupate de Dumnezeu decat de lucrurile materiale.Insa nu suficient ,pentru ca daca poporul roman ar fi avut o credinta tare,Dumnezeu ar fi ridicat neamul nostru mult mai sus.

joi, 24 martie 2011

Desertaciunea desertaciunilor

Totul este desertaciune.Daca asta a spus-o Solomon,care avea tot ce se poate avea pe acest pamant,putere ,intelepciune si bogatie,atunci orice am face si am dori pe acest pamant nu ne poate satisface.Ca sa putem fi multumiti trebuie sa aplicam Evanghelia pana la ultimile ei cerinte,sa o urmam intocmai.Cine vrea sa se implineasca prin altceva decat prin Dumnezeu se afla in eroare.
Poate de asta multi sfinti nu au terminat studiile complete? Pentru ca si-au dat seama ca puteau devia de la drumul corect ,drumul stramt spre Imparatia Cerurilor?

Oamenii se falesc cu descoperirile stiintifice ,cu operele culturale,insa astea nu sunt altceva decat piedici in desavarsirea omului!

miercuri, 23 martie 2011

Ce inseamna a fi crestin

A fi crestin inseamna sa te apropii de un ideal,acela de a fi asemanator cu Creatorul nostru.Asta inseamna departarea de tot ce e lumesc,si indreptarea exclusiva a gandurilor catre Dumnezeu,catre lumea spirituala de dincolo.

Daca am fi sinceri,logici sau consecventi,ar trebui sa ne facem toti calugari.Observam ca cei care au tins din toata inima la idealul suprem au sfarsit prin a se izola de lume,a-si vinde toate bunurile pamantesti si a-si dedica viata exclusiv lui Dumnezeu.

Altfel nu se poate.Desi suntem dotati cu anumiti talanti,cu un potential creator care face ca lumea aceasta sa se dezvolte prin contributia noastra,insa ,datorita naturii noastre cazute,preocuparea de aceasta lume,indiferent de cat de multa contributie aducem omenirii,tinde sa ne indeparteze de Dumnezeu.

Omul trebuie sa-si dea seama ce menire are de indeplinit si sa nu se piarda in noianul invataturilor lumesti.

Miscarea Legionara propunea omul nou,prin faurirea aici pe pamant a unui om nou,a unei tari cu o populatie crestina.Insa ,din pacate ,crestinismul,si mai ales cel dus pana la ultimile consecinte,nu este dorit de majoritatea oamenilor,pentru ca putini sunt cei alesi si stramt e drumul ce duce spre Imparatia cerurilor.Deci crestinismul nu este un ideal de masa,nu se poate politiza si propune unei mase concrete de oameni.Tara noastra a ramas crestina 2000 de ani ,fara a i se impune ,ci pur si simplu prin credinta libera a poporului,neconstransa de nimeni si neinregimentata nici unei scoli.

Prin citirea Vietilor sfintilor,adica a acelora care au trait in primele 3-400 de ani,si care isi meritau numele de crestini,noi invatam astazi cum sa fim si noi crestini.Revolutia trebuie facuta in noi insine,in mod individual,sa incepem a fi crestini cu adevarat,ca cei din primele veacuri.Si atunci ,si societatea o vom putea schimba in bine,nu intr-un bine absolut,ci intr-un mai bine,intr-un loc unde sa  putem gasi macar o mana de oameni care-si merita numele de crestini.

Si atunci ne vom salva pe noi insine,si de ce nu ,vom contribui si la salvarea Romaniei!

marți, 22 martie 2011

Mircea Platon -Parola si Pinul

1. Articolul meu "Primăvară, 'aburi' şi gloanţe" a fost un articol de opinie. Confruntat apoi cu afirmaţiile dlui Claudiu Târziu – care declara că istoricii nu s-au pus de acord cu privire la caracterul fascist al Mişcării Legionare – am revenit cu un nou articol de opinie. Opinie pe care am simţit nevoia să o susţin cu un mănunchi de note bibliografice. Nu ştiam că există printre noi jurnalişti care se tem de note bibliografice ca dracul de tămâie sau care le ţin la aşa mare respect încât consideră "ştiinţific" sau "orgolios" orice demers acompaniat de câteva referinţe.
2. Alexandru Racu a făcut apel la Sinodul B.O.R. în scopul clarificării problemei Ortodoxiei doctrinei, metodelor şi moştenirii legionare. Demersul său a fost catalogat drept orgolios şi inutil.
3. Gheorghe Fedorovici a purces să arate de ce nu crede că doctrina, metodele şi legatarii Legiunii sunt în acord cu "linia Bisericii". A fost considerat orgolios. Şi, el personal, inutil.
4. Odată ce ni s-a interzis să mai deschidem gura – fie pentru a cere Sinodului să ia în considerare o anumită chestiune, fie pentru a arăta de ce credem că problema legionară e gravă nu pentru că e acută, ci pentru că e cronică şi tinde să devină structurală – au început să ni se pună vorbe în gură. Astfel, s-a trecut la speculaţii despre ce anume am putea spune împotriva lui Mircea Vulcănescu şi de ce nu am avea dreptate. În esenţă, nu am avea şi nu avem dreptate din cauza contextului: legionarii nu aveau cum să ştie în anii '30 că doctrina şi metodele Mişcării Legionare erau străine de duhul Ortodoxiei.
5. Cum nu am fost niciodată un admirator al băilor de nămol, voi pune capăt aici articolelor mele de opinie pe acest subiect. Nu înainte însă de a răspunde unei întrebări. Dl Codrescu se întreba, retoric, de ce anume să îl creadă pe Mircea Platon, care spune că ML nu a fost creştină, şi să nu îl creadă pe Mircea Eliade, care ne spune că a fost. Din moment ce propria cultură şi propriul discernământ par a-l fi părăsit pe dl Codrescu atât de subit încât face apel la argumente de autoritate, îi voi răspunde: pentru că aşa a spus Mircea Vulcănescu!
6. În articolul "Spiritualitate" (1934), Mircea Vulcănescu scrie că prin "spiritualitate" unii înţeleg o "înnoire lăuntrică", alţii o "cultură nouă", iar alţii o "întoarcere la viaţa duhovnicească". Din ultima categorie făceau parte, conform lui Vulcănescu, toţi cei care erau: "Favorabili unei spiritualităţi înţelese în sens tradiţionalist şi ortodox, ca viaţă duhovnicească. Publiciştii din această categorie admit viaţa interioară şi cultura numai ca realităţi ce trebuiesc depăşite (trepte), ca mijloace sau ca forme de spiritualizat. În măsura, însă, în care aceste forme se impun ca finalităţi distincte şi stătătoare de ele însele, viaţa interioară se vădeşte acestor publicişti, zadarnică şi sterilă; iar valorile culturale le apar relative, anarhice, trecătoare şi fictive. Ca atare, li se opun." Din acest grup făceau parte, după părerea lui Vulcănescu, Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Paul Costin Deleanu, G. Racoveanu, Paul Sterian, Sandu Tudor şi Mircea Vulcănescu însuşi.
Acestei grupări, Vulcănescu îi opunea grupurile care puneau accentul pe accepţiunea culturală a "spiritualităţii": 1. marxismul (cu accentul pus pe clasă), 2. naţionalismul integral ("care pune accentul pe neam"), 3. umanismul neoclasic ("care pune accentul pe om în genere"), 4. spiritualismul ("care pune accentul pe absolut").
Discutând despre naţionalismul integral, Vulcănescu scrie că e un grup "generat din doctrina dlor N. Iorga şi A.C. Cuza – şi dezvoltat mai departe de dnii [Corneliu Zelea] Codreanu, Goga, Manoilescu şi Şeicaru." Analizând acest grup, Vulcănescu scrie:
"În opoziţie categorică cu marxismul, în privinţa grupului social pe care înţeleg să se sprijine (naţiunea în locul clasei), cât şi în privinţa felului în care concep natura acestui grup (integralitate organică şi structurală în locul raporturilor dialectice de ordin economic), naţionaliştii integrali se aseamănă totuşi cu marxiştii în aceea că raportează, ca şi ei, spiritualitatea la valorile unui grup social determinat (naţiunea), de care însă nu se consideră legaţi numai printr-un act de adeziune voluntară, ci printr-o solidaritate structurală organică, de stare de fapt. Pentru aceştia, întâietatea aparţine politicului şi spiritualitatea de orice fel (interioară, culturală şi duhovnicească) nu are preţ decât în măsura în care reprezintă o consolidare a realităţilor, o potenţare a forţelor şi o sporire a valorilor naţionale. (În acest grup întâlnim dintre tineri pe: D. C. Amzăr, V. Băncilă, I. Belgea, E. Bernea, Al. Dima, A. Golopenţia. M. Polihroniade, N. Roşu etc.)"
Pe Mircea Eliade şi Emil Cioran, Vulcănescu îi aşază în categoria celor care caută o "spiritualitate nouă", "opusă intransigenţei dogmatice a ortodoxiei" ca şi marxismului. E o spiritualitate "agonică".
7. Vulcănescu înţelegea aşadar că Mişcarea Legionară era expresia unei ilegitime politizări a Ortodoxiei. Din punct de vedere duhovnicesc, scrie Vulcănescu, nu poţi decât să te opui acestei ipostazieri etnice a creştinismului, redus astfel la simplă valoare culturală, ipostaziere pe care tot el o numea, în cartea despre Nae Ionescu: "“Păcatul lui Dostoievski” – triumful Bestiei, care naşte orice confuzie de planuri, în acest punct: confuzia comunităţii sociale de aci cu comunitatea spirituală absolută: naţiunea cu biserica." Consecinţele acestei confuzii au fost, din punctul de vedere al lui Vulcănescu, grave. Rupt de mediul familial, învăţat să se considere un "om nou", adolescentul român era fanatizat în numele unor valori culturale, ascetizat terorist şi apoi asmuţit asupra societăţii patriarhale a României Mari:
"E ciudat de urmărit etica specială a acestor grupuri studenţeşti naţionaliste. Etica lor, normal, ar fi trebuit să fie aceea a studentului român obişnuit, al cărui prototip e acel 'Sile Constantinescu', băiatul sărac, scos prin carte din ale sale, de mania culturalizantă a doctorului Angelescu – adevăratul autor al climatului moral în care se va dezvolta Garda de Fier –, crescut fără şapte ani de acasă, smuls din mediul său familial şi ajuns să-şi dispreţuiască părinţii care s-au jertfit să-l facă om, adolescentul care nu are nimic sfânt, care nu mai crede-n nimic şi nu mai respectă pe nimeni şi, care, aruncat în calea tuturor ispitelor, fără putinţa de a şi le-mplini, crede că totul i se cuvine, şi e gata de orice! Întemeiata pe acelaşi fond, etica lor luase însa o orientare contrară. În jurământul lor de credinţă către Mişcare, ei aflau nu numai o nădejde de a participa şi ei la viaţă, dar şi o putere lăuntrică de rezistenţă la ispitele din jur, care le dădea linişte şi temei! Dacă n-aveau ce mânca, ei nu se văitau şi nu furau, ci prefăceau lipsa lor în “post negru”, închipuindu-şi că postesc pentru idealul lor. Dacă greşeau, se supuneau la mortificări stranii. Un entuziasm special, un fel de fanatism, amestec ciudat de iubire şi de ură, cuprinsese acest tineret, ce se credea luat sub aripă de Arhangheli. Acestei mistici i se datoresc, cred, actele de eroism, câteodată cugetat, câteodată necugetat, pe care le-au făcut unii dintr-însii: plecarea lor la luptă 'pentru cruce', sau pentru judecată dumnezeiască, ori hotărârea de a se jertfi pentru ce li se părea că este idealul! Dar tot acestei mistici se datoresc şi actele de cruzime, de răzbunare intransigentă, de ciopârţire a adversarilor cu toporul, care au înfiorat societatea românească, şi care au dezlănţuit apoi, prin prostia conducătorilor politici ai ţării, neînţelegători cumpliţi ai cazului, represalii în acelaşi stil, represalii care n-au făcut decât să-nvenineze răul. Prin aceşti tineri, societatea românească ajunsese să fie abătută de la efortul ei constructiv, printr-o adevărată psihoză, ispititoare în începuturile ei idealiste, dar spăimântătoare în consecinţele ei ulterioare, tenebroase şi poliţieneşti" (Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu aşa cum l-am cunoscut).
8. Pentru Mircea Vulcănescu aşadar, Mişcarea Legionară e mai degrabă o maladie a modernităţii decât o formă legitimă de rezistenţă creştină şi naţională în faţa atomizării (neo)liberale. Mulţi dintre cei pe care Vulcănescu îi vedea angajaţi în această funestă mişcare îi erau prieteni. Dar prietenia lor nu l-a împiedicat pe Vulcănescu să vadă şi să afirme că, din punct de vedere creştin-ortodox, calea lor era una greşită. Vulcănescu a rămas prieten cu spiritualiştii culturali/agonici nu pentru că Vulcănescu a omis să spună lucrurilor pe nume în privinţa ideilor prietenilor săi, ci pentru că prietenii săi erau destul de oneşti încât să nu umble cu cioara vopsită. Poate că pe nişte străini îi despart diferenţele. Pe prieteni însa îi despart minciunile referitoare la diferenţele reale. Sau, cum ar spune Alexandru Racu, postmodernismul. Cultul contextului. Micile "adevăruri" de berărie.
9. Articolul lui Vulcănescu a fost recomandat drept lectură esenţială de dl George Enache, în revista Rost din martie 2004. E chiar numărul în care am publicat şi eu un gând despre Mircea Vulcănescu. Dacă ar fi citit revista pe care o conduc sau la care colaborează, prietenii ar fi ştiu deci şi ce cred eu despre Vulcănescu, şi ce credea Vulcănescu despre ei şi-ai lor.
Dar, vedeţi, aşa e când nu contează cuvântul, ci doar contextul. Nu contează, şi nu interesează pe nimeni, ce spui, ci dacă eşti de-al nostru. În această logică, nu publici un articol despre Mircea Vulcănescu pentru că îţi place, pentru că îţi pasă, pentru că ţi-l asumi pe Mircea Vulcănescu. Publici "la noi" un articol despre Mircea Vulcănescu fiindcă îţi place, fiindcă îţi pasă, fiindcă ne asumi pe "noi". "Vulcănescu" e doar o parolă sau un PIN. Depinde de context. Parol, monşer!

sâmbătă, 19 martie 2011

Despre adancimile credintei

Cu cat te adancesti in credinta cu atat observi ca :

1.Te desparti de parerile majoritatii oamenilor.

2.Vezi ca mai ai multe de descoperit,ca esti de-abia la inceput.

3.Ramai din ce in ce mai singur,pentru ca nimeni nu mai poate sa te urmeze.

4.Chiar daca ai putea scrie despre acele adevaruri ,nu te mai intelege nimeni,nu prezinti interes.

Din acest motiv,unora credinta le apare plina de secrete,care sunt ascunse majoritatii,insa ele nu  sunt ascunse pentru ca asa se doreste,ci pentru ca ceilalti oricum nu le-ar accepta sau intelege.

Cand vrei sa te avanti spre credinta,singura cale e insingurarea,pentru ca nimeni nu te va mai putea intelege si accepta.

luni, 14 martie 2011

Dan Puric ne vorbeste despre martiri

Dan Puric reia ciclul de conferinţe tematice la Ateneul Român, prima având loc sîmbăta, 19 martie 2011, orele 19:00: despre “Martiri”.
"Conştiinţa martirică este profund salvatoare. Ne salvează de la înecul istoric. Ea este un paradox izbăvitor ce anulează în chip firesc instinctul de conservare atunci când este vorba de apărarea chipului lui Dumnezeu. Iese astfel în mod nebănuit din lanţul cauzal al naturii aducându-ne o natură superioară. Contrazice flagrant raţiunea omenească, ascultând de o altă raţiune, de cea a lui Dumnezeu" - Dan Puric.
Biletele se găsesc la Ateneul Român (tel. 021/315.68.75), la Sala Palatului (tel. 021/315.73.72), librăriile Humanitas şi online pe www.eventim.ro.

vineri, 11 martie 2011

Staretul Iosif Isihastul

„Să nu te simți bine atunci când, vorbind, cauți să afli dreptatea”, propria ta dreptate, adică atunci când vrei să ai, cu tot dinadinsul, dreptate în fața convorbitorilor tăi. Pentru că nu mai avem de-a face cu un dialog ci cu un solilocviu.Vorbim ca să ne auzim și nu vorbim ca să îi auzim pe ceilalți.
*
„Dumnezeu ne pedepsește pentru a ne conduce la nepătimire”. Pedeapsa Sa e pedagogică și soteriologică în sensurile cele mai mari cu putință.
*
„Dacă te împotrivești celor ce vin asupra ta [și care sunt îngăduite de către Dumnezeu, din diverse motive n.n.] și nu le înduri, cu adevărat, împotriva lui Dumnezeu lupți”. Pentru că Dumnezeu le îngăduie existența în viața ta iar tu, neînțelegând originea lor, te împotrivești Lui împotrivindu-te lor.
*
O exprimare plastică despre ceea ce înseamnă să nu vorbești de rău, să nu te răzbuni verbal: dacă vei strânge din dinți „șarpele [ impulsul spre răutate adus în noi de către demon n.n.] se va răsuci în inima ta, se va ridica până la gât, dar dacă nu-l lași să iasă se va înăbuși și va crăpa”.
*
„Nu căutați niciodată să îndreptați pe cineva [să îl povățuiți spre a-și schimba viața înspre bine n.n.] cu mânie, ci cu smerenie și cu dragoste sinceră…pentru că ispita pe ispită nu poate vindeca”. Să nu căutați să îl îndreptați spre bine cu forța, impunându-vă opinia în viața lui.
*
Despre patimile sursă, care nasc patimi: „cele dintâi patimi…mânia și pofta”. Mânierea pe cineva. Mânia că nu ai ceva. Mânia că nu îți e viața cum ai vrea. Poftirea a ceva sau a cuiva. Poftirea unei demnități care nu e pentru tine. Dorința de a lenevi și de a avea, în același timp, de toate.
*
Vorbind despre sine: „iubirea lui Hristos m-a înmuiat”. M-a făcut și pe mine să iubesc și să iert. Am învățat de la El ce înseamnă smerenia, dragostea, iertarea, compătimirea, buna voire și întrajutorarea.
*
„Vei primi…har pe măsura ispitelor”. Ispitele, din ce în ce mai întețite în anumite momente, arată că demonii presimt coborârea multă de har ce se va face în noi și de aceea sunt impacientați, sunt înnebuniți să ne facă rău pentru binele ce o să vină în noi.
*
Vorbind despre aprinderea desfrânată a trupului nostru: „Ispita este înlăuntrul nostru…Ea urcă din mijlocul pântecelui [din cauza odihnei prea multe, a mâncării și a băuturii multe n.n.] spre inimă. O aprinde pe aceasta [cu intenții desfrânate n.n.], înfierbântă sângele [spre împreunări trupești n.n] și urcă spre gât, ajunge la cap, întunecă mintea [, care nu mai dorește decât acte sexuale n.n.]. Stă ca un nod în gâtul nostru și împiedică chiar și răsuflarea, făcând pe om să se înăbușe”. Mai ales în timpurile călduroase și foarte călduroase…
*
„Starea duhovnicească a omului și harul pe care îl are din răbdare se văd”, dacă vezi duhovnicește. Oamenii duhovnicești se recunosc între ei tocmai din sălășluirea harului în ei și din înțelepciunea și delicatețea pe care le manifestă în diferite ipostaze ale vieții lor. Ei sunt recogonoscibili când ești unul de-al lor.
*
„Clopoțelul virtuții…este îngăduința, îndelunga răbdare, suferința”.
Acestea vestesc cele care sunt în om, interiorul lui plin de har. Îngăduința față de oameni care nu cunosc și nici nu se nevoiesc prea mult sau prea bine. Îndelungă răbdare față de impostori, față de oameni duplicitari. Suferință pe nedrept.
*
Mărturisește modul în care se răsfrânge povățuirea duhovnicească a altora în viața sa: „pentru fiecare suflet care este ajutat [de către sfaturile și rugăciunile mele n.n.] duc și eu războiul [duhovnicesc, interior n.n.] pe care acesta îl are”, care se petrece în sinea lui.
*
„Nu te socoti om, atunci când nu primești har dumnezeiesc”. Nu te bucura când nu simți că harul lui Dumnezeu se varsă în tine, ci consideră-te ceea ce ești: un om care te-ai asemănat dobitoacelor fără de minte prin patimile tale, devenind din rațional un om nerațional.
De fapt asta înseamnă așezare interioară smerită: să te comporți așa după cum simți că ești: departe sau aproape de Dumnezeu.
*
„Cât am reușit curățirea sufletului și luminarea [noastră n.n.]…tot [pe] atât vom vedea pe Hristos de aproape, de clar, ne vom bucura de mireasma Acestuia și a celorlalți [Sfinți n.n.] și vom tresălta de bucurie și mai mult”. Pentru că îndumnezeirea e personală și are diverse grade în Sfinții lui Dumnezeu.
*
„Nu simți durerea dacă mintea ta e stăpânită de iubire”, atunci când e vorba de o nedreptate a altora asupra ta. Nu te doare pentru că nu îl urăști pe cel care te supără continuu și nu vrei să te răzbuni pe el.
*
Dumnezeu ne „mângâie atunci când vede că nu mai putem îndura” ispita, tristețea, suferința, nedreptatea, prigoana.
*
Dacă te-ai nevoit toată viața, „la bătrânețe vei culege florile nepătimirii”, virtuțile care răsar din lupta cu patimile și pacea din partea lor.
*
Rugăciunea nu înseamnă, întotdeauna, o primire imediată a cererii. De aceea Dumnezeiescul Iosif spunea: „caută, strigă neîncetat, și dacă primești [ceea ce ceri de la Dumnezeu n.n.] și dacă nu primești” răspuns la rugăciunile tale. Pentru că rolul primordial al rugăciunii e comuniunea cu Dumnezeu și nu împlinirea unor cereri personale.
*
„Harul…nu preschimbă firea omului, ci atributele naturale și privilegiile cele bune cu care este înzestrată firea…suplinește și adaugă, dimpotrivă, micșorează și înlătură”.
Când harul lui Dumnezeu coboară în noi nu ne dă un alt trup și un alt suflet, un alt caracter și un alt temperament decât cele pe care le aveam ci le împodobește pe acestea și le intensifică sau atenuează aplecările rele ale persoanei noastre.
E o remarcă foarte importantă pentru cei care nu înțeleg că nu se luptă cu propria lor fire, când se luptă cu patimile, ci se luptă cu aplecarea, cu virarea spre patimă a simțurilor proprii.
*
Conștiința dependenței sale continue față de harul lui Dumnezeu: „Dacă nu cad [în păcat n.n.], nu cad pentru că mă ții Tu” ca să nu păcătuiesc.
*
Cei trei mari dușmani ai omului: demonii, firea [care are necesități organice, motiv pentru care excesele împlinii acestor necesități devin patimi n.n.] și obișnuința [păcătoasă n.n.]
*
„Când ajungi până la cer să aștepți ca ziua următoare să cobori în iad”. Vederile extatice nu aduc triumfalism și orgoliu ci o smerenie și mai intensă, și mai mare.
*
„Nu este folositor [pentru noi, ca n.n.] să cerem [de la Dumnezeu n.n.] lucruri peste măsură”, peste stadiul de creștere duhovnicească pe care îl avem.
*
„Harul va veni fără ca tu să-l ceri”, dacă împlinești poruncile lui Dumnezeu și te smerești continuu în fața Sa și a oamenilor.
*
„Cu cât primești mai mult har, în aceeași măsură primești și adaos de ispite”. Toți știm asta din experiență.
*
„Orice patimă ține loc de idol”, pentru că orice patimă, prin interesul pentru ea, prin orbirea în fața ei, înlocui centralitatea lui Dumnezeu din viața noastră.
*
I-au trebuit 20 de ani pentru ca să ajungă  să vadă slava lui Dumnezeu.
*
O mărturie personală foarte adevărată: „atunci când omul are înlăuntrul său pe Hristos, atunci fie că este singur, fie că este împreună cu mulți semeni ai săi, el își află liniștea și are pace mereu”. Pentru că nu șederea împreună cu alții ne strică sufletul, ci aplecarea noastră spre lucruri care ne taie unitatea interioară.
*
„Harul lui Dumnezeu nu depinde de timp [nu se revarsă în noi pentru un anumit timp de nevoință n.n.], ci de modul în care viețuiești și de mila Domnului”.
*
Solomon și Daniil primesc simțirea harului lui Dumnezeu la vârsta de 12 ani.
*
„Luptă-te după putere [ca] să ușurezi sarcina duhovnicului”. Învață să lupți cu păcatul și să te îndrepți continuu pentru ca să nu mai dai de furcă duhovnicului și părintelui tău duhovnicesc în povățuirea și îndreptarea ta în viață.
*
Ascultare [față de Părintele tău duhovnicesc n.n.] însemnă să devii rob [să îl asculți în toate cele pentru mântuirea ta n.n.], pentru a deveni liber” duhovnicește. Să înveți, prin intermediul lui, că voia lui Dumnezeu e mai importantă decât voia noastră și că Părintele duhovnicesc, în toate cele pe care ți le spune, asta vrea să îți transmită.

vineri, 4 martie 2011

Concurs la editura Cristimpuri

Ne-am gîndit ca în postul Sfintelor Paşti să organizăm pentru iubitorii de lectură duhovnicească un concurs bazat pe recenziile cărtilor editurii CRISTIMPURI.

Întrebările concursului sunt:

1. Care este titlul primei poveşti din volumul I al ,,Filocaliei pentru copii şi tineri”?

2. Câte povestiri sunt cuprinse în primul volum din seria ,,Nestemate duhovniceşti” şi cum sunt corelate aceste pilde duhovniceşti?

3. Cine interpretează rolul Maicii Domnului în povestirea Viaţa Maicii Domnului de pe Cd-ul care însoţeşte cartea ,,Viaţa Maicii Domnului” (Editura Cristimpuri)

 Perioada de desfăşurare este 4 martie – 16 aprilie, iar câştigătorul va primi un MEGA PACK, locul al doilea va primi două cărţi la alegere şi locul al treilea o carte la alegere.

Aşteptăm răspunsurile la întrebări, la email : scristim@gmail.com

Câştigătorii vor fi anunţaţi pe 16 aprilie 2011 şi vor fi contactaţi prin e-mail.

Spor şi inspiraţie!

Toţi participanţii la concurs vor primi o reducere de 20% la o comandă ulterioră făcută la Editura Cristimpuri, www.edituracristimpuri.ro