marți, 25 mai 2010

Bicarbonatul de sodiu si cancerul

Întotdeauna mi-a plăcut o soluţie simplă la o problemă aparent complicată.  Nu dărâmi casa pentru a repara o ţeava spartă… E clar că felul în care medicina alopată “tratează” cancerul astăzi, face mai multe victime, decât vindecă.
Chimio-”terapia”, radiaţiile şi bisturiul nu sunt răspunsul la cancer, după cum durerile de cap nu sunt cauzate din lipsa aspirinei.
Alte e cauza şi ea trebuie găsită şi tratată. În acest spirit, următoarele rânduri  au foarte mult sens (autorul îmi e ne-cunoscut). Mai cred că nu este acesta unicul tratament naturist, căci sunt cunoscute efectele miraculoase ale ciupercii japoneze Shitake, Graviolei amazoniene, sau a extrasului din orez IP6, printre altele, dar ca orice lucru bun, este extrem de simplu si atrăgător pentru cei care ii văd valoarea. Judecaţi singuri:

“Cifrele sunt de neinchipuit. Pe plan global, in jur de 8 milioane de oameni mor de cancer in fiecare an, numai in Statele Unite cifra este de peste jumatate de million de victime anual. Se preconizeaza ca pana in anul 2030, aceasta cifra va ajunge la 12 milioane de decese pe plan global, anual din cauza cancerului.
Cancerul este prima cauza de deces a persoanelor sub 85 de ani, iar in Statele Unite o persoana din patru moare de cancer – una din patru!
Zilnic se introduc noi legi care reduc libertatile cetateanului sub justificarea “protejarii publicului impotriva terorismului” in timp ce acesti oameni sufera si mor in fiecare an din cauza unei boli pe care familiile de elita si cartelele lor farmaceutice, in mod sistematic, refuza sa o vindece.

vineri, 21 mai 2010

Rugaciunea inimii (2)

Ce e rugăciunea inimii?
Rugăciunea inimii se numeşte aşa pentru că,prin ea,încercăm să coborâm gândurile,prin intermediul cuvintelor,în inimă,pentru ca mai apoi să vorbească inima,fără cuvinte şi fără gânduri.Prin rostire neîncetată ,ea devine proprie persoanei,ajunge sa "funcţioneze" de la sine.Unii oameni reuşesc să şi-o însuşească în câteva ore-aşa  au fost Sfântul Siluan şi părintele Sofronie.Eu lucrez de ani de zile la asta şi încă mi-e foarte greu.
Îmi imaginez uneori că mintea noastră e ca o scoică deschisă,în care intră toate relele lumii.Prin rugăciunea inimii,noi încercăm să o protejăm de acestea ,să o facem să se închidă ,încet-încet,pentru tot ce vine din exterior.De multe ori ,însă,ea rămâne,totuşi,pe alocuri,transparentă,şi pe acolo intră gândurile.Cam aşa văd eu rugăciunea inimii şi rostul ei în viaţa duhovnicească.

Klaus Kenneth- Calator pe pamant romanesc-Editura Agnos

marți, 18 mai 2010

Doua milioane de km in cautarea Adevarului (6)

Pentru cei care se vor sa se sminteasca mai mult,dar si pentru cei care il inteleg pe Klaus Kenneth,voi posta trei ipostaze ale acestuia,cantand la chitara...


duminică, 16 mai 2010

Despre monahism

Nu există o alegere mai bună decât monahismul. Monahismul înseamnă theosis,sfinţirea sufletului şi a trupului,comuniunea cu Dumnezeu.El înseamnă conştiinciozitate,trezvie,şi descoperirea Împărăţiei lui Dumnezeu înlăuntrul nostru.Cine este omul înţelept şi cel ce va înţelege aceste lucruri(Ps.106,43)?Cine este cu adevărat înţelept şi a înţeles că înlăuntrul monahismului se află extraordinarul Har al lui Dumnezeu ca îndumnezeire şi sfinţire? Cine a părăsit lumea, dorinţele sale şi libertatea,s-a dus ca să petreacă în această viaţă şi într-o permanentă luptă şi adâncire în sine L-a aflat pe Iisus şi a devenit rege care conduce cu nepatimire? În afara monahismului nimeni nu ajunge la nepătimire.Nimeni nu dobândeşte o minte curată (nous) fără privegheri,înfânare şi rugăciune neîncetată.Nimeni nu ajunge la theoria(vederea duhovnicească) fără o viaţă monahală.Nimeni nu dobândeşte o legătură atât de strânsă cu Iisus ca cel ce stă lângă El şi nu-l abandonează.Atunci el se va face vrednic de fericirea "Fericiţi cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi îl păzesc"(Lc.11,28).Dacă inima nu este curăţită ,prea curatul nostru Iisus nu va veni să-şi facă "sălaş" în ea.Dar cum este posibil ca cineva să-şi cureţe inima trăind în mijlocul lumii?Părinţii au înţeles dificultatea acestui lucru şi din acest motiv au abandonat lumea şi au locuit în pustie.
Ei s-au aşezat acolo şi au dobândit cununile victoriei.Aşadar ,omul este chemat să înceapă lupta duhovnicească avându-L pe Dumnezeu ca aliat şi pe Bătrân ca ajutor.Dar vrăjmaşii -diavolul,lumea şi trupul- vor opune o puternică rezistenţă pentru al intimida pe luptător.Dar dacă el păstrează ferm poveţele şi sfaturile călăuzei sale duhovniceşti,cu siguranţă va dobândi victoria şi cununile slavei cele veşnice.
Monahismul este suprafiresc.Viaţa unui monah este suprafirească deoarece el renunţă la fire în adevăratul sens al cuvântului.Căci reţineţi: el rupe legăturile fireşti cu părinţii şi rudele sale şi-i părăseşte pentru tot restul vieţii sale-nu din raţiuni egoiste,ci în exclusivitate de dragul de a-I sluji lui Dumnezeu printr-o supunere şi jertfire de sine.
Ţinta noii sale vieţi este de a mortifica mentalitatea trupească,iar prin luptă să dobândească puritatea îngerească.Este firesc să dormim noaptea,dar monahismul aduce privegherea,aşa înât monahul ajunge "ca o pasăre singuratică pe acoperiş"(Ps.101,8).Este firesc să te bucuri de libertate,dar odată intrat în viaţa monahală ,omul se constrânge pe sine să-şi mortifice voia sa proprie de dragul iubirii lui Dumnezeu.Şi ,în general, viaţa monahului este complet diferită de cea lumească,şi de aceea se numeşte îngerească,pentru că are un curs suprafiresc.E un mare dar de la Dumnezeu să fii chemat la monahism şi un dar şi mai mare să găseşti o călăuză duhovnicească. A părăsi lumea e un lucru uşor,dar a afla o călăuză adevărată este un dar special de la Domnul,întrucât dacă monahul face sau nu progrese duhovniceşti depinde de duhovnicul său.Când amintirea morţii devine un lucru constant,ea aduce o mare tărie la început atunci când cineva intenţionează să părăsească lumea,precum şi pe parcursul vieţii sale monahale.Această pomenire va deveni o filosofie duhovnicească atotputernică pentru acesta,din care va înţelege adevărul lucrurilor,înlocuind prin această pomenire tot ce este trecător.Vizitaţi mormintele reci şi ascultaţi cu atenţie ce vă vor spune cei ce locuiesc în ele: "Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea,dacă-şi pierde sufletul? "(Marcu 8,36)."Deşertăciunea deşertaciunilor;totul este deşertăciune"(Eclez 1,2).În ceasul extrem de dificil şi teribil de dureros al morţii,nimeni nu-l poate ajuta pe om,în afara faptelor sale.De fapt ,nimeni,în afara lui Dumnezeu.
Dacă îi slujim Lui ,vom avea un ajutor şi un protector atotputernic în ceasul despărţirii înfricoşătoare a sufletului de trup.Ce luptă grozavă duce sufletul când se desparte de trup! Aminteşte-ţi mereu de această luptă;gândeşte-te şi aminteşte-ţi că,de asemenea,trebuie să trecem prin vămile văzduhului care împiedică sufletele în urcarea lor atunci când demonii prezintă faptele vieţii noastre pentru a opri urcarea lor şi pentru a le arunca în gheenă.Atunci ,noi trebuie să ştim că ,de asemenea,avem de întîmpinat o instanţă de judecată.Şi,vai,ce instanţă!A spune "am păcătuit" şi " iartă-mă pe mine,păcătosul" nu mai are valoare atunci,căci orice limbă va fi amuţită fără a se mai putea scuza.
Noi trebuie să medităm la aceste lucruri şi la altele asemenea lor aşa încât să ne putem defini mai limpede ce fel de ţel avem şi astfel să putem alerga mai cât mai iute cu putinţă pentru a-l atinge,pentru că nu ştim ce ne aduce ziua de mâine.
Ceasul morţii e necunoscut.Doar faptele bune făcute pentru Dumnezeu vor rămâne şi-l vor însoţi dincolo de moarte.Şi ce poate fi mai bun decât a lucra pentru Dumnezeu toată viaţa,aşa încât să putem duce cu noi toate lucrurile bune făcute pentru Dumnezeu atunci când vom merge la El.Cu adevărat un astfel de om este neguţătorul cel înţelept care a aflat piatra cea de mare preţ.Dacă asculţi glasul Domnului Dumnezeului tău ,să nu-ţi împietreşti inima,ci ascultă la ceea ce El îti va spune : "Auzi-voi ce va grăi întru mine Domnul Dumnezeu;că va grăi pace peste poporul Său.Şi peste cuvioşii Săi şi peste cei ce îşi intorc inima spre Dânsul"(Ps.84,8-9).
Eu mă rog din toată inima ca prin dumnezeiasca dragoste să dobândeşti neîncetata dorire după Domnul şi avântându-te prin ea să ajungi la frumuseţea îngerilor ,prin rugăciunile Stăpânei şi Ocrotitoare Sf. Munte ,Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu.Amin.

Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos-Culese din scrisorile şi omiliile Avvei Efrem.

vineri, 14 mai 2010

Doua milioane de km in cautarea Adevarului (5)

Un raspuns pentru un cititor:

Dincolo de efuziunea care ai observat-o,sunt un credincios foarte atent la dogme.Daca ai sa te uiti pe blogul meu,am fost printre primii care am semnalat derapajul lui Danion.
La fel si acum,am fost printre primii care am inceput sa lupt pentru apararea imaginii lui Klaus.Repet,ca sa ma fac inteles,eu am citit cartea mai demult,acum vreo 7 ani,si,desi mi-a placut foarte mult,nu i-am facut propaganda,pentru ca nici nu e in duhul ortodox acest lucru.Si ,aceasta lectura,timp de opt ani ,nu m-a facut sa am alunecari de credinta in dogme,am ramas acelasi,cu constante preocupari de a citi pe Sfintii Parinti etc.
Este prima data cand ies,ca sa spun asa, in public,desi am 40 de ani.
Daca i-am atacat pe acei parinti de care pomenesti,nu a fost propriu-zis un atac,ci o aparare ,zic eu.Articolul a fost puternic defaimator(gandeste-te ca daca patermihail se inseala,asa e,tonul e agresiv) si eu am simtit ca trebuie sa il apar pe Kenneth,un om la care tin si care mi-a oferit stari minunate duhovnicesti.Repet,nici nu stiam cine este patermihail.
In rezumat,acest razboi nu a fost pornit de mine.Eu,care l-as mai apara la fel de furibund si pe parintele Cleopa,daca ar fi cazul(mai sunt voci care-l limiteaza,vezi cazul Danion Vasile),sunt sigur 100%,ca Klaus Kenneth este un ortodox de la care avem ce invata.Si nu trebuie sa ne gandim ca nu e roman,crestinismul e universal.
Ma simt limitat de scris,pentru ca as avea atat de multe de spus in apararea lui,daca ar fi prin viu grai.
Acest razboi ,desi m-a mahnit,mi-a facut si un bine,pentru ca nici nu stiam ca are conferinta luna aceasta in toata tara,incat de-abia astept ziua de 27 mai,sa-l vad la Iasi.
In rest,daca ti-am starnit curiozitatea despre acest subiect,putem continua discutia pe mail.Nu tin neaparat sa spun toate detaliile public.
Eu am convingerea ca Kenneth e copt ,si e plin de bucurie duhovniceasca,pe care vrea sa o impartaseasca cu toti.
Am mai spus acest lucru,dar s-a inteles gresit.Si nu stiu cum are sa se inteleaga acum.Modul neconventional in care se prezinta Klaus,l-a avut si Domnul nostru Iisus Hristos pentru vremea aceea,si multi dintre preotii de atunci s-au smintit si nu l-au recunoscut.Mai aproape de noi,filmul Ostrov ne prezinta un calugar neconventional,are nu e inteles de obste.Nebunii pentru Hristos,care sunt printre Sfintii de seama,la vremea lor erau alungati cu pietre de catre crestini.-asa cum e si acum.
Daca Kenneth mai sare putin in sus,mai canta ceva etc,sa nu uitam ca este modul lui de a fi,o particularitate a firii sale,dar in acelasi timp nu incalca dogmele(daca le privesti in duh si nu in litera).Mie nu-mi plac deloc protestantii ,nici catolicii,asa incat ,daca as sesiza vreo deraiere,as reactiona si impotriva lui Klaus,nu sunt orbit de el.
La final,va invit sa-l iubiti,la fel cum si el isi arata disponibilitatea de iubire pentru tara noastra.

Klaus Kenneth - Doua milioane de kilometri in cautarea adevarului (4)


De ce il iubesc pe Klaus Kenneth? De ce avem nevoie de el?
Unii intreaba: nu ne este suficienta Biblia sau Sfintii Parinti,comori de intelepciune,ori parintii induhovniciti de la noi,parintele Cleopa,Arsenie Boca,Sofian Boghiu,iar dintre cei in viata ,parintele Iustin..etc… Nu avem de unde invata? Ce nevoie avem de acest occidental,venind din protestantism,sa ne dea noua lectii?! Mai ales ca are niste afirmatii care par cam dubioase..

De ce am avea nevoie de el?
In primul rand pentru ca e un exemplu viu de relatie cu Hristos.

Noi acum trebuie sa ne dam seama ca suferim foarte mult.De ce? Pentru ca avem acces la numeroase carti,putem accesa orice informatie dorim,insa cu toate acestea nu avem repere,nu avem indrumatori,nu avem viata launtrica,nu ne mai rugam cum trebuie etc
Suntem intr-o criza spirituala ,din care nu putem iesi doar prin mersul la biserica,posturi si lectura.Ne mai trebuie ceva,o traire autentica,care se poate obtine doar sub povatuirea unui parinte duhovnicesc,sub ascultarea lui.
Se pare insa ca acestia sunt acum atat de putini,incat putem spune ca aproape toti crestinii nu au o indrumare suficienta pentru ca sa-si imbunatateasca viata launtrica.
Cine crede ca se poate ascunde in spatele citatelor,cartilor,a faptelor de a merge la biserica,de a posti etc se insala amarnic.Nu este suficient.

Il avem pe Klaus Kenneth ,care se pare ca in aceasta lume plina de ispite si lipsita de povatuitori adevarati, a reusit sa fie un crestin autentic,cu o mare si intensa traire duhovniceasca.
Nu trebuie sa-l comparam cu Sfinti Parinti,ci cu noi.
El a scris si a venit la noi ,sa ne transmita urmatorul mesaj:
Puteti fi si voi ca mine,indrazniti! Sunt ca voi ,ortodox! Am venit cu incuviintarea parintelui Zaharia de la Essex,duhovnicul meu….Vreau sa impartasesc cu voi bucuria intalnirii cu Hristos!

joi, 13 mai 2010

Klaus Kenneth - Două milioane de kilometri în căutarea adevărului (3)

Pr. Mihail Stanciu versus Klaus Kenneth
Mărturisesc faptul că, în momentul în care am citit articolul Pr. Mihail Stanciu, După două milioane de kilometri, încă în înşelare, în care – din câte am înţeles – stareţul Mănăstirii Antim îl înfiera destul de dur pe Klaus Kenneth, primul gând a fost să aflu… cine e Pr. Mihail. Prin urmare, am apelat la o sursă absolut autorizată pe care, prin grija Patriarhiei Române, o putem uzita de ceva vreme, şi anume Enciclopedia Ortodoxiei Româneşti (Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010). O carte în care sunt trecuţi câteva sute, mii poate, de teologi români, care au câte ceva de zis în perimetrul Ortodoxiei româneşti. Adică voci verificate, avizate… Sincer, de Klaus Kenneth auzisem de foarte multă vreme. Nu acelaşi lucru l-aş putea spune însă despre Pr. Mihail… Nu mică mi-a fost mirarea să constat nu doar că, din această radiografie a teologiei ortodoxe româneşti Pr. Mihail Stanciu lipseşte cu desăvârşire, ci şi că, în mediile teologice, acelaşi părinte e cvasianonim. E aproape simptomatic – boală teologică veche… – în arealul celor care nu reuşesc să se legitimeze printr-o aşezare academică în act, să defuleze în tot felul de direcţii, acolo unde doar-doar cineva s-ar găsi să îi asculte. Părintele-blogger, din acest punct de vedere, a devenit deja o insituţie mană-cerească pentru mulţi dintre cei care şi-au însuşit datul cu părerea ca metodă de lucru. Deşi sunt un aprig susţinător al libertăţii de exprimare, citindu-l pe Pr. Mihail Stanciu, am reuşit să înţeleg şi anumite prevederi, cu titlu de sfătuire, venite din Dealul Patriarhiei către preoţii noştri de a nu da nicio declaraţie publică presei fără acordul ierarhului locului… De a nu se expune public… Dacă astfel de afirmaţii, precum cele ale Pr. Mihail, ar reprezenta punctul de vedere oficial al vreunei autorităţi bisericeşti, atunci abia ar fi cu adevărat grav. Pentru că astfel manipularea ar căpăta identitate şi legitimitate.
M-am gândit mult, până să dau curs acestui răspuns, dacă merită sau nu să o fac. Despre Klaus Kenneth au scris şi încă scriu personalităţi de marcă ale teologiei, oameni care chiar l-au cunoscut faţă către faţă şi ştiu ce afirmă. Mi se pare o lipsă nu doar de bun simţ ştiinţific, de simţ analitic intern absolut necesar oricărui cercetător, care te fereşte de afirmaţii hazardat-eronate (însă am convenit, din cele de mai sus, că nici pe departe nu poate fi vorba despre aceasta în cazul Pr. Mihail), ci şi de o minimă încercare de evaluare corectă a lucrurilor, pe baza datelor existente.
Pr. Mihail a citit volumul Două milioane de kilometri în căutarea Adevărului şi a considerat că a şi lămurit problema lui Klaus. O atitudine destul de confortabilă, care te scuteşte mult de efortul de a gândi lucrurile, de a le aprofunda. Suntem încredinţaţi de faptul că niciodată, cu sensuri unice, nu se poate reglementa – vorba lui Blaga – circulaţia pe străzi şi, cu atât mai puţin, circulaţia sevelor într-un organism, cum este cel al Bisericii.
De aceea, pentru cititorii cinstiţi, am considerat că sunt necesare câteva lămuriri în privinţa acuzelor ridicate de Pr. Mihail la adresa lui Klaus Kenneth.
Le fac în calitatea celui care l-a editat pe Klaus Kenneth în România, i-a finanţat turneele de conferinţe şi l-a însoţit, aproape zi de zi, în toate peregrinările sale prin România.
Pr. Mihail uită să se întrebe un lucru absolut esenţial, de la care ar trebui să pornească orice analiză de bun simţ: dacă Klaus Kenneth are sau nu binecuvântarea duhovnicului pentru a susţine aceste conferinţe. În acest punct, orice discuţie nu îşi mai are sens. Da, Klaus Kenneth are nu doar binecuvântarea Pr. Zaharia de la Essex pentru acest turneu, ci şi binecuvântarea unor înalţi ierahi ai Bisericii Ortodoxe Române, care l-au cunoscut, i-au ascultat conferinţele, i-au citit aceeaşi carte pe care o blamează Pr. Mihail… Ridicându-te împotriva ascultării pe care Klaus Kenneth o face faţă de duhovnicul său, anulezi, cu necesitate, instituţia duhovniciei în sine. Şi nu cred că e un lucru care ar trebui să îi scape unui duhovnic, cum se vrea Pr. Mihail Stanciu…
Mai mult, atât el, cât şi mulţi dintre cei care îl susţin, pun la îndoială relaţia lui Klaus Kenneth cu Pr. Rafail Noica. Noua carte, Călător pe pământ românesc, e dătătoare de sens în această privinţă. Pe lângă datele concrete ale ultimei lor întâlniri (de două zile) – într-o vreme în care Pr. Rafail nu primeşte pe nimeni –, cartea în discuţie vine şi cu fotografii lămuritoare. Mai mult, zilele trecute, într-o discuţie cu Pr. Conf. Univ. Dr. Florin Botezan, acesta îmi mărturisea faptul că, şocat de cele citite în jurnalul convertirii lui Klaus Kenneth, l-a căutate pe Pr. Rafail să îi confirme dacă acesta îl cunoaşte, într-adevăr, pe Kenneth şi dacă cele scrise în Două milioane de kilometri în căutarea Adevărului chiar sunt adevărate şi au binecuvântarea Pr. Sofronie. Răspunsul Pr. Rafail a fost extrem de relevant: îl ştie foarte bine pe Klaus Kenneth, tot ceea ce istoriseşte acesta în carte e purul adevăr şi autorul acestei cărţi a fost unul din ucenicii foarte apropiaţi ai Pr. Sofronie.
În toată vremea cât a stat în România, Klaus Kenneth s-a spovedit, primind dezlegarea pentru a se împărtăşi. Pot da mărturie, în acest sens, Părinţii de la Mănăstirea Lupşa (Alba), Pr. Rafail Noica, Părinţii de la Biserica de pe Dealului (Sibiu), cei de la Schitul Păltiniş (Sibiu) etc. E puţin ciudat cum toţi aceşti părinţi i-au dat dezlegare pentru împărtăşanie lui Klaus Kenneth, în urma spovedaniei, iar cineva care l-a cunoscut doar prin corespondenţă poate emite judecăţi de valoare asupra aşezării sale duhovniceşti.
„Nu este de folos nimănui ca cineva să-şi pună viaţa murdară la vedere”, precizează Pr. Mihail Stanciu, aducând ca argumente tot felul de preconcepţii puse în cârca Sfinţilor Părinţi. Această acuză ar fi trebuit-o să o aducă acum câţiva ani buni în urmă Părintelui Sofronie, când acesta l-a îndemnat pe Klaus Kenneth să îşi publice biografia. De asemenea, după silogismul aceluiaşi Părinte Mihail, apariţia Memoriilor ÎPS Bartolomeu Anania ar fi trebuit abitir înfierată. Pentru că vorbim, în fond, despre două jurnale, în care ambii autori îşi povestesc viaţa. De asemenea, în această cheie de interpretare, întreaga literatură memorială carcerală, în care ai noştri, sfinţi contemporani, îşi descriu, uneori cu lux de amănunte, suferinţele prin care au trecut în închisorile comuniste, ar trebui excomunicată şi catalogată drept eretică, pentru că astfel de experienţe, după părerea Pr. Mihail, ar trebui experiate în tăcere… Şi exemplele sunt nenumărate în această privinţă. Însă pentru aceasta, îţi mai trebuie şi oarece timp de lectură, de studiu responsabil…
În privinţa relaţiei lui Klaus cu Dumnezeu, manifestată, uneori, prin elemente surprinzătoare, chiar credem că Dumnezeu nu poate fi cenzurat şi obligat să Se manifeste decât aşa cum Îşi doreşte El. Iar spusa aceea că, dacă Hristos ar veni în zilele noastre, mulţi dintre aprigii apărători ai aşa-zisei ortodoxii L-ar răstigni fără ezitare pentru că nu se încadrează în normele lor de a înţelege Ortodoxia mi se pare paradigmatică în acest sens.
Ne manifestăm regretul că nu întotdeauna Dumnezeu acţionează după cum vor unii sau alţii, care cuantifică după reţetare proprii modul în care ar trebui să Se manifeste pronia divină.
În ceea ce priveşte impactul pe care îl are Klaus Kenneth în România, ceea ce ar anula, după acelaşi autor, calitatea duhovnicească (e vorba de apariţiile media, conferinţe etc.), trebuie precizat că invitaţia lui Klaus Kenneth de a veni în România vine din partea Editurii Agnos, cea care a organizat şi a susţinut în totalitate turneele şi care i-a fixat desfăşurătorul acestor deplasări (inclusiv apariţii TV, materiale de presă scrisă, conferinţe, lansări de carte etc.). Ar fi absurd să creadă cineva că un autor se autoinvită să-şi promoveze o carte care, în toate ţările în care a fost editată, s-a vândut oricum în tiraje de masă. Iar Mănăstirea Antim e una din acele linii prin care cartea lui Klaus s-a distribuit până acum în câteva sute de exemplare. Asta în condiţiile în care Mănăstirea Antim a beneficiat de un comision destul de generos din această vânzare… Deci, până la urmă, şi Klaus Kenneth poate fi bun de ceva, chiar şi pentru pr. Mihail Stanciu, stareţul acestei mănăstiri…
Editura Agnos
Romeo Petraşciuc

Klaus Kenneth - Doua milioane de kilometri in cautarea adevarului (2)

Deoarece a apărut un atac pe mai multe bloguri la adresa acestei cărti şi a autorului ei ,postez în continuare punctul de vedere a lui Iulian Capsali:

Tocmai am terminat-o. O lectura extrem de placuta a unui marturisitor ortodox, care a avut o evolutie teribila; altul ar fi fost distrus iremediabil iar sufletul sau infasurat pe stalpul iadului. Este o carte despre felul in care Dumnezeu, daca vede ca exista sete de Adevar, te poate scoate din cele mai mari genuni sufletesti. Ce i se reproseaza este ca nu "arata" ca un ortodox. Cred ca poate sparge niste cochilii in care ortodoxul se cuibareste. Sigur ca viata lui este "scandaloasa" si el recunoaste ca a facut, multa vreme, voia diavolului. Dar au fost destui care s-au pocait si au reusit sa devina marturisitori. Oare viata Mariei din Egipt, pana la pocainta, a fost mai curata? Dar a lui Ciprian, vrajitor care avea intalniri directe cu tatal demonilor si a devenit martir (mana sa intreaga se afla la bis. Zlatari de pe Calea Victoriei)? Dar Serafim Rose (la care am o mare evlavie), care a avut episoade homosexuale? De ce sa ne ascundem in spatele unei "cuviosenii" searbede. Ma uimeste faptul ca se aduce in balanta, ca specialist in tema, pe Danion Vasile. Sa ma iertati, dar Klaus Kenneth nu a indemnat pe nimeni la o secesiune in cadrul ortodoxiei, ca sa ma exprim cu gratie. Nu inteleg de ce sperie atat un om care s-a ridicat si a devenit ucenicul Pr. Sofronie si bun prieten cu Pr. Rafael. Ca este filmat cantand intr-un hotel din Bulgaria? Sacrilegiu? Dumnezeule, nu stiam ca un ortodox nu are voie sa cante la chitara! Ca a trecut prin pasaje heterodoxe? Cred ca nu este singurul in istorie. Ca a cunoscut si acolo oameni care l-au ajutat sa se ridice? Totusi, ortodocsii, ca procent, sunt extrem de putini raportat la populatia lumii. Iar daca mai scadem pe cei care doar se declara ortodocsi, atunci totul devine dramatic. Oare Dumnezeu lasa copiii sai complet in deruta, prada exclusiva a demonilor? Eu cred ca noi trebuie sa dam mult mai mult, pentru ca avem dreapta credinta si cererile lui Dumnezeu sunt proportionale cu aceasta maxima revelatie de pe acest pamant. Dar nu putem sa-i desconsideram si sa-i condamnam aprioric pe cei din afara Credintei celei Adevarate. Pentru ca nu stim care este iconomia lui Dumnezeu pentru ei. Este o taina. Mie imi este teama de cei care se uita la ei din varful muntelui spre prapastie. Personal, nu stiu ce-i indreptateste la asta. Nu cred ca detinem exclusivitatea si siguranta Mantuirii. Ar fi prea simplu si complet "neortodox" ca sa gandim asa.

Nu recomand ca aceasta carte sa o faceti cadou matusii din Vintzu de Sus sau a unui monah care se lupta ca sa-si domine patimile, pentru e posibil ca, in curatenia lor, sa se sminteasca. Un om crescut la tara, intrat in manastire de tanar, feciorelnic, nu are cum sa guste asemenea marturisiri care pot sa zdruncine. Insa asa cum Pr. Rafael a putut sa-l pretuiasca pe acest om, pe care-l cunoaste atat de bine inca de la Essex, cred ca poate fi creditat si de cei care nu l-au cunoscut, si, mai ales, de aceia care nu l-au citit.

Inca ceva. Nu cred ca aceasta carte a lui Klaus Kenneth poate deveni brusc, peste noapte, marea problema a ortodoxiei romanesti. Oare nu vedem ce se intampla in jurul nostru?

luni, 10 mai 2010

Simon Zilotul - Mirele de la nunta din Cana Galileii

Acest sfânt Apostol era de neam din Cana Galileei, cunoscut Domnului nostru Iisus Hristos şi Preacuratei Maicii Sale, deoarece Cana nu este departe de Nazaret. Cînd Simon a avut nunta cea legiuită, a fost chemat şi Iisus cu ucenicii acolo, unde, neajungîndu-le vinul, Domnul a prefăcut apa în vin. Mirele, văzînd o minune ca aceea, îndată a crezut că Domnul este adevăratul Dumnezeu şi, lăsîndu-şi nunta şi casa, i-a urmat Lui cu osîrdie, pentru care s-a numit "Zilotul", adică rîvnitor. Deci s-a aprins cu atît de mare dragoste dumnezeiască către Hristos, încît şi mireasa sa şi pe toate cele lumeşti le-a trecut cu vederea pentru dragostea lui Dumnezeu, şi şi-a făcut sufletul său mireasă Mirelui Celui fără de moarte, numărîndu-se în ceata ucenicilor lui Hristos, unul din cei doisprezece Apostoli.
După ce a primit cu ceilalţi Sfinţi Apostoli, Sfîntul Duh, Cel ce S-a pogorît în chip de limbi de foc, a trecut în Mauritania şi în Africa, propovăduind pe Hristos şi răbdînd pentru El cu râvnă înfocată. După aceea, fiind în Britania şi luminând pe mulţi prin cuvântul Evangheliei, a fost răstignit de cei necredincioşi şi s-a sfârşit prin pătimirea cea de un chip cu a lui Hristos.

sâmbătă, 8 mai 2010

Klaus Kenneth - Doua milioane de kilometri in cautarea adevarului


Epilog: Nevoinţa de a deveni un creştin adevărat

Ce s-a petrecut între 2004 şi 2008? Prin rugăciunile şi dragostea părintelui meu duhovnicesc,Arhimandritul Zaharia,următorul Părintelui Sofronie,m-am simţit atras aşa de mult de manăstirea din Maldon,Essex,încât am ajuns să merg acolo şi de cinci ori pe an,împreună cu soţia mea.,Nikica.Ce ne atrăgea într-atât acolo?Ei bine,acolo am învăţat să adâncesc rugăciunea; nu doar Rugăciunea lui Iisus,pe care o începusem cu mulţi ani în urmă,ci o întreagă viaţă de rugăciune,care mi-a preschimbat treptat toată viaţa de zi cu zi într-o pomenire neîncetată a lui Hristos prin cugetarea la Numele Său şi chiar la moarte.Am descoperit că Rugăciunea lui Iisus e un fel de " bombă cu ceas",adică o dată ce ai început sa o lucrezi în chip nemincinos,la vremea socotită de Dumnezeu a fi potrivită se vor arăta roadele.Dar care îi sunt roadele?Ce s-a schimbat cu adevărat în viaţa mea?
Ascultarea,curăţia trupească,rezolvarea problemelor băneşti,nejudecarea altora,postirea şi multe altele...toate acestea izbutisem deja să le "fac", şi păreau atât de uşoare.Am aflat însă acum că toate aceste experienţe mi se dăruiseră doar din harul lui Dumnezeu,şi nu veniseră "de la sine",după voia mea.În cele din urmă,m-am încredinţat că Dumnezeu îi încearcă pe cei născuţi din nou şi pe cei convertiţi:pierdem după o vreme harul(undeva dupa doi sau patru ani) şi El vrea să vedem dacă Îl iubim cu adevărat,fără pretenţii,nu pentru darurile pe care ni le dă.Vă amintiţi capitolul despre "post"?Atunci îmi era aşa de uşor să-l ţin fiindca El -în chip cumva prorocesc-a dorit să-mi arate de pe atunci ce va mai fi apoi,după mulţi ani.Când am ajuns ortodox şi a trebuit să postesc în fiecare miercuri şi vineri,precum şi în patruzeci de zile înainte de Crăciun şi de Paşti,şi încă în alte posturi din timpul anului-am făcut o socoteală şi a ieşit că,cu totul,posteam mai bine de jumatate de an- am rămas şocat.Nu,nu se putea aştepta aşa ceva de la mine!Acum a început o luptă adevărată împotriva voii mele şi pentru a asculta de Hristos şi de Biserica Sa.Să-mi lepăd voia,după ce mă obişnuisem să o ascult vreme de 60 de ani,nu e ceva uşor pentru nimeni.Dar întrebarea era:Îl iubeam cu adevărat pe Dumnezeu?Îmi puteam dovedi acum dragostea prin înfrânarea de la ascultarea voii mele?Da,puteam.Puteam face la fel cu celelalte lucruri,pe care le voi numi pe numele lor- "patimi" ?În chip vădit,puteam;aveam putinţa de a-mi urma voia proprie-aşa cum a făcut Adam înainte de cădere-sau să o lepăd.Dar pâna şi gandul la cele ce vor urma nu era unul foarte plăcut : abia atunci când vrei să scapi de o patimă sau de vre-un nărav(gurmanderia în acest caz),îţi poţi da seama în ce măsură eşti "legat" de acesta.Ce descoperire cumplită!Să luam ,de pildă,televiziunea:mă obişnuisem şi socoteam ceva firesc şi de la sine înţeles să mă uit la ştiri,la sport(ce captivant!),la documentare sau la o grămadă de alte lucruri cu adevărat interesante.Dacă cineva mi-ar fi spus că într-o bună zi va trebui să le lepăd ,să le jertfesc pentru Dumnezeu,că întreaga lume a televiziunii este(aşa cum zice Evanghelia) "din lumea aceasta" şi că creştinii-deşi ,e adevărat ,trăiesc în lume-nu trăiesc după lume,n-aş fi putut primi.Acum,prin rugăciune zilnică şi regulată,am aflat că cuvintele rugăciunii m-au hrănit duhovniceşte şi m-au călăuzit,aducându-mă mai aproape de Mântuitorul meu-pe când televiziunea ,radioul şi presa sunt o hrană neduhovnicească,care mă înstrăinează de Dumnezeu.Îndreptăţirea mea,că trebuie să ştiu ce se întâmplă în lume,nu mai putea sta în picioare în faţa rugăciunii.După cum am zis,televiziunea şi mass-media sunt "interesante" - cuvânt care vine din latinescul "inter essere",adica "a fi parte dintr-un întreg".Şi mi-am pus întrebarea:Sunt eu creştin şi trăiesc în lume,dar nu mai fac parte din lumea aceasta sau fac parte din lume,hrănindu-mă cu scandaluri,crime,ştiri de senzaţie şi tragedia întregii lumi?Nu era atunci mai bine să mă rog pentru întreaga lume,să mijlocesc pentru victimile sale de zi cu zi,aşa cum făceau Sfântul Siluan şi Cuviosul Sofronie,şi aşa cum se face în rugăciunile Sfintei Liturghii?Aşa ceva ar arăta o adevărată dragoste pentru Dumnezeu şi pentru aproapele meu,căci Dumnezeu este cu adevărat în fratele meu şi sora mea.Aşa mi-aş putea dovedi dragostea către Dânsul.Dar ,din fericire,toate acestea-televiziunea,mâncarea ,voia proprie ş.a.-n-au trebuit să fie rupte cu sila de la mine,ci-o minune!-au căzut de la sine.Ca o încălţăminte care,atunci când creşti,nu ţi se mai potriveşte şi o arunci,la fel şi aceste lucruri lumeşti s-au îndepărtat de la mine ca ceva nefolositor.Şi mai uimitor lucru:chiar şi muzica,walkman-ul,CD-player-ul şo compunerea de cântece s-au "înecat" în rugăciune.Muzica a fost dintotdeauna viaţa mea şi- îndrăznesc să mă asemăn Părintelui Sofronie,ca pictor - era ultima redută a lumii în mine.Nicicând nu mi-aş fi închipuit că muzica ar putea să "cadă" de la mine într-o bună zi,şi încă aşa de lesne.Dar ,credeţi-mă: pacea lăuntrică dobândită prin înfrânarea de la "hrana lumii" a însemnat pentru mine o mare surpriză;înfânarea a fost urmată de pace şi a făcut loc rugăciunii pentru lume,chiar dacă este doar o mică,o foarte mică contribuţie la restaurarea fostului Adam ipostatic.
Aşa că ,pentru rugăciunile părintelui meu duhovnicesc şi prin strădaniile mele de a mă ruga zi de zi cu rugăciunile ortodoxe,dar şi cu rugaciuni "libere",pe care le-am învăţat de la "bisericile independente" şi de la protestanţii din Apus( care nu trebuie osândiţi când urmează aceluiaşi Stăpân),ca şi prin rugăciunea lui Iisus ,citirea şi traducerea unor scrieri duhovniceşti de mare însemnătate,prin luarea adesea parte la Liturghie şi împărtăşirea cu  Sfintele Taine,prin multele convorbiri şi conferinţe de-a lungul întregii Europe,m-am "legat" de bunăvoie de Hristos.
Mă aşteaptă încă un drum lung.Uneori mă gândesc că nici n-am început încă să fiu creştin.Calea creştină dreptslăvitoare îmi pare ceva cu neputinţă,dar nu este nici o alternativă,aşa cum am dovedit în întreaga carte.Mesajul lui Hristos este atât de contrar ideilor lumii,atât de ciudat,încât nici o fiinţă omenească n-ar putea fi vreodată în stare să plăsmuiască asemenea idei.Pentru mine reprezintă dovada cea mai sigură că Iisus trebuie să fie Fiul lui Dumnezeu,cineva ce nu este din lumea aceasta!Să-I urmăm aşadar lui Hristos pe calea Sa pogorâtoare,în blândeţe şi smerenie-atat de inacceptabile pentru lume-pentru a ne înalţa cu El la veşnica slavă.Însă aceasta o vom cunoaşte doar în cea din urmă clipă a vieţii noastre pământeşti.
Cred cititorul poate înţelege cu uşurinţă că toate acestea stârnesc ura Satanei,care mă atacă mult mai mult decât în trecut.Diavolul Îl pizmuieşte pe Hristos şi vrea să mă aducă înapoi la el.Adesea,dărâmă ceea ce încerc eu să clădesc.Chiar şi atunci,cred că Dumnezeu îngăduie acestea- Dânsul fiind Stăpânul-pentru a mă încerca, a-mi vădi credinţa,ascultarea şi a-I arăta dragostea mea(cea puţină).Să înveţi deosebirea gândurilor Satanei şi a urzelilor sale,precum şi felul în care ne înrâureşte gândurile,se dovedeşte a fi o lucrare anevoioasă,în care nu poţi izbândi fără harul lui Dumnezeu.
Ştiu un singur lucru: deşi sunt cel mai rău dintre oameni,voi tânji necontenit după harul şi fiinţarea Sa.

miercuri, 5 mai 2010

Viaţa Sfintei Mare Muceniţe Irina


În vremile acelea, cînd poporul trăia în întuneric şi în umbra morţii, prin închinarea la idoli păgîneşti, a început a străluci lumina sfintei credinţe prin propovăduirea apostolilor. Atunci era un împărat cu numele Liciniu, care vieţuia în cetatea ce se numea Maghedon. Acela avea împărăteasă de un nume cu sine, pe Licinia, care a născut o fiică şi a numit-o Penelopi. După ce a început a veni în vîrstă, ca de şase ani, s-a arătat foarte frumoasă la faţă, încît pe multe fecioare le întrecea cu frumuseţea ei. Deci, tatăl ei a zidit pentru ea un stîlp, afară din cetate, departe, într-un loc frumos şi deosebit, care avea diferite camere, toate împodobite cu toată bunăcuviinţa şi îndestulate cu multă bogăţie, în care erau: scaune, mese, sfeşnice, paturi şi toate vasele ferecate cu aur.
Pe acel stîlp a aşezat pe fiica sa, Penelopi, împreună cu treisprezece fecioare frumoase şi a adus acolo pe zeii săi de aur, ca să păzească pe fiica lui. După ce a închis-o acolo, pînă la vîrsta cea desăvîrşită, cuviincioasă nunţii, a pus lîngă ea o cinstită bătrînă, cu numele Caria, ca să-i fie învăţătoare, care şedea şi mînca împreună cu ea, fiind mai mare peste celelalte fecioare. A mai pus încă şi pe un bătrîn, bărbat cinstit şi înţelept, cu numele Apelian, ca s-o înveţe carte în toate zilele. Acolo a petrecut astfel fecioara şase ani şi trei luni şi după al doisprezecelea an al vîrstei ei, tatăl ei gîndea s-o însoţească cu vreunul din cei mai luminaţi fii împărăteşti.
În acea vreme, fecioara, şezînd pe stîlpul cel înalt în camera sa, un porumbel a zburat prin fereastra de la răsărit, avînd în cioc o ramură de măslin, pe care lăsînd-o pe masă, a zburat afară. După un ceas a intrat înăuntru un vultur, aducînd o cunună făcută din diferite flori, pe care lăsînd-o pe masă, a zburat şi el afară. Pe altă fereastră a intrat un corb, aducînd în cioc un şarpe mic, pe care l-a lăsat pe masă şi a zburat afară. Fecioara căuta spre acelea împreună cu învăţătoarea ei şi se minunau amîndouă, nepricepînd ce să fie aceste semne.
După ce Apelian, învăţătorul s-a suit la dînsele, la vremea sa, i-au spus lui cele ce văzuseră. Apelian, fiind creştin în ascuns şi mai înaintevăzător, a socotit în minte şi a zis către fecioară: "Ascultă, Penelopi, fiica împăratului, să ştii că porumbelul înseamnă obiceiul tău cel bun, adică blîndeţea, alinarea şi întreaga înţelepciune feciorească; iar ramura de măslin înseamnă darul lui Dumnezeu, care, prin Botez, se va da ţie. Vulturul cel înalt înseamnă împărat biruitor, adică vei împărăţi peste patimi şi te vei înălţa prin gîndirea ta la Dumnezeu şi vei birui pe vrăjmaşii nevăzuţi ca pe nişte păsări proaste. Iar cununa cea de flori este semn al răsplătirii, pe care, pentru nevoinţele tale, o vei lua de la împăratul Hristos în cereasca Lui împărăţie, unde ţi se găteşte cununa nestricăcioasă a slavei celei veşnice. Iar corbul cu şarpele înseamnă vrăjmaşul diavol, care vrea să aducă asupra ta scîrbă, mîhnire şi izgonire, ca un balaur cumplit. Deci, să ştii, o, fecioară, că Împăratul cel mare, Care stăpîneşte cerul şi pămîntul, vrea să te logodească, spre a-i fi mireasă Lui, şi ai să suferi pentru Dînsul multe ispite".
Auzind fecioara o tîlcuire ca aceasta, a pus la inimă cuvintele lui Apelian şi a început cu dorinţă dumnezeiască a se bucura în inima ei. A doua zi s-a suit la dînsa pe stîlp tatăl ei, împăratul Liciniu, cu împărăteasa şi cu boierii, vrînd s-o vadă şi s-o sfătuiască pentru nuntă. Văzînd faţa ei strălucind ca raza luminii soarelui, s-a bucurat şi a zis către dînsa: "Iată, iubita mea fiică, ai ajuns acum la vremea nunţii. Deci, spune-mi, care fiu de împărat îţi este plăcut, ca să te logodesc cu dînsul?" Şi-i spuneau ei despre mulţi fii ai împăraţilor celor dimprejur. Atunci ea a zis către dînsul: "Tată, dă-mi şapte zile să mă gîndesc şi după aceea îţi voi răspunde".
Crezînd tatăl cuvintele ei, s-a dus acasă. Atunci Penelopi, apropiindu-se de idoli, le-a zis: "De sînteţi zei, ascultaţi-mă pe mine. Tatăl meu vrea să mă logodească, iar eu aş fi voit să petrec întru feciorie, pentru că grijile vieţii sînt piedică pentru slava lui Dumnezeu. Deci, spuneţi-mi, oare să merg după bărbat sau nu?"
Idolii cei muţi tăceau, fiind fără de suflet. Deci, scuipîndu-i, fecioara s-a întors spre răsărit şi, căutînd spre cer, a zis: "Dacă Tu eşti Dumnezeul cel adevărat, pe care galileenii te propovăduiesc, mă rog Ţie, arată-mi, este bine să-mi iau bărbat sau să petrec totdeauna în feciorie?"
Fiind seară, a adormit şi a văzut în vedenie pe îngerul lui Dumnezeu, grăind către dînsa: "Penelopi, de acum nu te vei mai numi aşa, ci Irina, şi vei fi multora scăpare şi paşnică adăpostire; şi prin tine multe suflete omeneşti se vor mîntui, întorcîndu-se la Dumnezeu. Numele tău va fi mare şi minunat în toată lumea, iar ceea ce ţi-a spus bătrînul Apelian de păsările văzute este adevărat, că Duhul lui Dumnezeu a grăit prin gura sa. Iată, va veni la tine în această noapte omul lui Dumnezeu, Timotei, cel ce de la Sfîntul Pavel, Apostolul lui Hristos, a luat învăţătură şi preoţie şi poartă scrisorile lui. Acela te va boteza şi te va învăţa ce vei face". Zicînd îngerul acestea, s-a făcut nevăzut.
Venindu-şi fecioara în sine, s-a umplut de bucurie şi aştepta venirea preotului. După puţină vreme a venit la stîlpul acela omul lui Dumnezeu, Timotei, povăţuindu-se de îngeri şi, suindu-se pe acel stîlp, a fost primit cu bucurie de fecioară. Astfel, şezînd el, o învăţa pe ea, pe povăţuitoarea ei şi pe toate slugile ei, care-l ascultau cu plăcere. După ce a învăţat-o din destul despre adevăratul Dumnezeu, Iisus Hristos şi despre sfînta credinţă cea întru Dînsul şi despre tainele creştineşti, a botezat-o în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh şi i-a pus numele Irina, în loc de Penelopi.
Asemenea a botezat pe Caria, învăţătoarea ei, şi pe toate celelalte slugi; iar pe Irina a făcut-o mireasa lui Hristos, ca să-şi păzească fecioria neîntinată pînă la sfîrşitul său. Şi a întărit-o pe ea, să fie vitează întru nevoinţa cea pătimitoare, în care avea să intre pentru Domnul său Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu, Mirele cel fără de moarte. După ce a învăţat-o din destul, a binecuvîntat-o pe ea şi pe cele ce erau cu dînsa şi, dîndu-le scrisorile apostoleşti şi încredinţîndu-le darului lui Dumnezeu, s-a dus la locul său.
Fericita Irina împreună cu acele fecioare, ziua şi noaptea lăudau şi mulţumeau lui Dumnezeu şi se învăţau neîncetat de dînsa scrisorile apostoleşti. Iar pe zeii părinteşti cei de aur, i-a aruncat pe cîte unul jos, zicînd către dînşii: "De sînteţi zei, mîntuiţi-vă singuri!" Căzînd idolii de la o aşa înălţime pe pămînt, se sfărîmau şi se risipeau ca praful; iar Sfînta batjocorea neputinţa lor şi se bucura întru Domnul său Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu.
După ce au trecut cele şapte zile, tatăl şi mama ei împreună cu boierii s-au suit pe stîlp la ea şi i-au zis de nuntă. Iar ea le-a răspuns: "Cu adevărat să ştiţi că eu sînt roaba lui Hristos, în Care am crezut. Pe Acela L-am iubit, pentru că este Împărat ceresc şi veşnic, şi Aceluia m-am făcut mireasă, ca unui Mire curat, nestri-căcios şi fără de moarte; iar alt bărbat nu voiesc să cunosc, nici nu mă voi închina altui dumnezeu, pentru că nu este alt dumnezeu afară de Acela. Nu vedeţi oare pierzania zeilor voştri, care, căzînd la pămînt prin fereastră, nu au putut să-şi ajute lor? Apoi cum vor fi ajutători vouă? Deşartă este nădejdea voastră, pe care o aveţi spre dînşii şi deşartă este osteneala şi cheltuiala voastră la idoli, pentru că aurul şi argintul se cădea a-l împărţi celor ce au trebuinţă săracilor, sărmanilor şi văduvelor. Iar voi, chemînd lucrători, vă făuriţi zei fără de suflet şi aţi lipsit pe săraci de trebuinţele lor şi v-aţi făcut vrăjmaşi Dumnezeului Celui viu şi slugi ai diavolilor.
Pînă cînd vă veţi zbate ca o juncă neînvăţată, înjugată la jug? Cunoaşteţi pe adevăratul Dumnezeu şi înţelegeţi pe Cel ce poate a omorî şi a învia. Şi, cînd va străluci lumina lui Dumnezeu în inimile voastre, atunci va fugi de la voi diavolul, care trage pe oameni din lumină la întuneric şi îi scoate din cetatea lui Dumnezeu la pierzare şi îi mută din cei de-a dreapta la cei de-a stînga. Deci, voi mai întîi sîrguiţi-vă să fugiţi de dînsul, că amar este şi cumplit. Acela este satana, cel ce acoperă ochii inimilor voastre, ca să nu cunoaşteţi adevărul. Mai ales către tine, o, părinte, îmi este îndreptat cuvîntul, ca să cunoşti pe Dumnezeu cel ce a alcătuit toate cu cuvîntul. Tu, cînd ai voit să zideşti acest stîlp pentru mine, ai pus la lucru mulţi oameni, căci erau trei mii şi cinci sute de lucrători şi trei sute de conducători, şi abia în nouă luni au putut săvîrşi această zidire. Iar Dumnezeul tuturor veacurilor, cu un cuvînt al Său a făcut cerul, soarele, luna şi stelele, lumina şi întunericul, şi a numit lumina ziuă, iar întunericul l-a numit noapte.
A întemeiat greutatea pămîntului pe nimic, iar apelor le-a poruncit să curgă spre slujba noastră şi multe feluri de copaci au crescut. A aşezat vremile, anii şi lunile şi a făcut fiarele şi dobi-toacele pămîntului, păsările cerului şi peştii în ape, iar la sfîrşit a făcut pe om, cu preacuratele Sale mîini, luînd ţărînă din pămînt şi l-a pus pe el stăpîn a toată lumea, pe toate supunîndu-le sub picioarele lui. Toate acelea în şase zile le-a săvîrşit Dumnezeu, prin Cuvîntul Său, Care este Unul născut, Fiul, Iisus Hristos, Care fără de maică dintr-Însul S-a născut mai înainte de toţi vecii, Cel de o fiinţă şi de un ipostas cu Dînsul, Care, în anii cei mai de pe urmă, S-a întrupat fără de tată şi S-a născut din Curata şi pururea Fecioară, cu lucrarea Sfîntului Duh, şi cu oamenii a petrecut şi minuni fără de număr a făcut. Orbilor le-a dat vedere, pe cei bolnavi i-a curăţit, pe cei slăbănogi i-a ridicat şi pe morţi i-a înviat.
Pe Acesta iudeii L-au răstignit din zavistie, voind astfel singur a pătimi pentru mîntuirea noastră. Dar, după moartea şi după îngroparea Sa, a înviat a treia zi, cu puterea dumnezeirii Sale, şi S-a înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, trimiţînd Duhul Sfînt la sfinţii Săi ucenici. Pe aceia i-a trimis în toată lumea, ca să lumineze pe cei întunecaţi, să întoarcă pe cei rătăciţi şi să mîntuiască pe cei pierduţi; pentru că voieşte ca toţi să se mîntuiască şi nu va lipsi mila Lui spre neamul omenesc pînă în veac".
Acestea grăindu-le Sfînta, toţi o ascultau cu dulceaţă; apoi, luînd împăratul şi împărăteasa pe iubita lor fiică, au adus-o în cetate. Aici au ieşit întru întîmpinarea fiicei împăratului toate fetele cetăţii şi, dănţuind, i se închinau ei. Tot poporul, alergînd la locuri înalte, suindu-se pe ziduri şi pe case, îi cînta laude, fericind pe Penelopi fecioara cea frumoasă. Deci, cînd s-a apropiat Sfînta Irina de palatele împărăteşti, a văzut diavolul, care striga către dînsa: "Nimic nu-ţi este de obşte ţie şi mie în cetatea aceasta, fecioară; du-te de la cetatea noastră, căci aici nu vieţuieşte nimeni din creştini". Iar Sfînta i-a zis: "În numele lui Iisus Hristos îţi poruncesc ţie, ca să-mi spui cine eşti tu!" Iar el a zis: "Eu sînt demonul care petrec în idolul Apolon, învăţătorul desfrînării şi al preadesfrînării, ajutătorul vrăjitorilor, povăţuitorul tîlharilor, prieten al desfrînaţilor, făcător de glume al beţivilor, cel ce mă bucur de vărsările de sînge; sînt povăţuitor a toată nedreptatea şi minciuna şi tată a toată răutatea şi îţi zic să pleci din cetatea noastră, ca să nu pornesc asupra ta pe tatăl tău, aprinzîndu-l pe dînsul cu mînie spre a te ucide".
Acel glas al demonului mulţi l-au auzit, iar pe el nu l-au văzut. Deci, fericita fecioară l-a certat pe el, zicîndu-i: "Eu îţi poruncesc ţie: În numele lui Iisus Hristos, să ieşi din cetatea aceasta!" Şi cutremurîndu-se demonul, s-a făcut nevăzut. După aceasta diavolul a răzvrătit inima împăratului şi l-a pornit pe el cu mînie şi cu iuţime asupra fiicei sale şi, chemînd pe împărăteasă, i-a zis: "Ce am făcut, căci fiica noastră este amăgită? O, de n-aş fi zidit turnul acela; căci, vrînd să păzesc pe fiica mea, am pierdut-o şi m-am lipsit de nădejdea mea". Iar împărăteasa a zis către dînsul: "Neînţelepte cuvinte grăieşti tu, căci, cu ce s-a înşelat fiica noastră? Şi ce răutate vezi într-însa? Împăratul a răspuns: "Crede în Hristos şi de zei se leapădă". Zis-a împărăteasa: "Zeii cei ce n-au făcut cerul şi pămîntul, să piară; iar fiica mea s-a învrednicit slavei împăratului Hristos, Cel ce a chemat-o la viaţa veşnică".
Atunci împăratul, mîniindu-se, a poruncit să dea afară din palat pe împărăteasă, iar una din slujnice, alergînd, a spus fecioarei Irina. Ea, sculîndu-se, a mers şi a stat înaintea tatălui său. Deci, dacă a văzut-o pe ea împăratul, s-a plecat în jos, căci îi trecea mînia din inima sa, fiind pornit de diavolul, şi a zis Sfînta Irina către tatăl său: "Pentru ce este întristată faţa ta, o, tată? Împărăţia ta este în pace, război nu ai înaintea ta, eu, fiica ta, am venit la tine. Deci, de unde este asupra ta această mîhnire?" Iar împăratul i-a răspuns: "Mai bine mi-ar fi fost mie, de nu te-aş fi născut, pentru că pentru tine am făcut acel prealuminat stîlp; iar pe zeii mei cei de aur i-am pus ca să te păzească. Asemenea am pus mese, paturi şi scaune împodobite cu aur, iar tu mi-ai răsplătit cu rele în
Iar ea a zis: "Spune-mi, tată, ce rău ţi-am făcut eu?" Şi a zis împăratul: "Oare nu puţin rău este acesta, că numeşti pe Hristos Dumnezeu, iar de zeii mei te lepezi?" Zis-a Sfînta: "Nimic n-am făcut rău, tată, căutînd spre Hristos, adevăratul Dumnezeu şi punîndu-mi nădejdea spre El, iar nu spre idolii tăi". Împăratul cu glas groaznic, a zis: "Penelopi, jertfeşte zeilor!" Răspuns-a Sfînta: "Nu-mi întoarce numele meu, că nu sînt Penelopi, ci mă numesc Irina; căci acest nume mi s-a pus mie de înger în vedenie şi de preot, prin Sfîntul Botez". Iarăşi i-a zis împăratul cu mînie: "Rod străin, iar nu al meu, jertfeşte zeilor!" A răspuns Sfînta Irina: "Nu voi jertfi diavolilor celor ce te pornesc pe tine la mînie şi care sînt pricinuitori focului veşnic, cel pregătit păgînilor".
Iar împăratul s-a tulburat de mînie mare şi a poruncit s-o arunce legată în picioarele unor cai sălbatici, ca s-o calce. Fecioara fiind aruncată, a mers împăratul singur la cai, vrînd să-i vadă moartea ei. Dar iată un cal mai sălbatic decît ceilalţi, dezlegîndu-se din legături, deodată s-a repezit asupra împăratului şi, apucîndu-i cu dinţii mîna cea dreaptă a împăratului, a smuls-o din umăr şi sfîşiindu-l, l-a omorît. Iar după aceea a stat blînd la locul lui; asemenea s-au făcut blînzi ca mieii şi ceilalţi cai, fără a vătăma pe Sfînta Irina.
Calul care omorîse pe împărat, din porunca lui Dumnezeu, luînd glas omenesc, fericea pe Sfînta Muceniţă, astfel: "Fericită eşti tu, porumbiţa lui Hristos, care ai călcat pe vrăjmaşul şarpe. Tu eşti minunată pe pămînt, la ceruri vei fi cinstită cu dragoste; tu te vei număra cu drepţii, unde te aşteaptă lumina cea veşnică şi cămara Mirelui Celui fără de moarte, ca pe o fecioară înţeleaptă şi vitează. Deşi eşti femeie cu trupul, dar cu duhul arăţi lupta cea bună".
Deci, dezlegîndu-l din legături, Sfînta Irina cu rugăciunea a înviat pe tatăl său cel mort şi a tămăduit mîna lui. Atunci împă-ratul, împărăteasa şi toată casa lor şi mult popor, ca la trei mii, au crezut în Hristos. Nu după multă vreme, împăratul, lăsîndu-şi împărăţia ca să poată sluji mai liber lui Hristos, s-a aşezat cu soţia şi cu casnicii săi în acel turn, pe care l-a zidit pentru fiica sa. Iar Sfînta Irina a rămas în cetate, învăţînd poporul şi aducînd pe mulţi la Hristos Dumnezeu, petrecînd în casa celui dintîi învăţător al său, bătrînul Apelian.
După acestea a luat împărăţia cetăţii Macedoniei alt împărat, cu numele Sedechie. Acela, înştiinţîndu-se despre Sfînta Irina, a chemat pe bătrînul Apelian şi l-a întrebat: "La tine este fecioara, fiica împăratului?" Răspuns-a Apelian: "La mine este, împărate". Împăratul a zis: "Nu ştii ce gîndeşte ea?" Răspuns-a bătrînul: "Gîndul ei este ca şi al meu şi al tuturor celor ce ştiu pe Dumnezeu Cel adevărat. În toate zilele posteşte pînă seara, iar seara mănîncă o bucată mică de pîine şi bea un pahar de apă. Altă masă nu ştie. Pat nu are, ci se odihneşte puţin pe pămînt, ziua şi noaptea petrecînd în rugăciuni către Dumnezeu şi îndestulîndu-se cu citirea dumnezeieştilor cărţi".
Auzind împăratul acestea s-a minunat şi, trimiţînd pe eparhul său, a adus-o la sine cu cinste. Venind fecioara la el, i-a zis: "Bucură-te, împărate!" Răspuns-a împăratul: "Bucură-te şi tu, fiică luminată". Zis-a fecioara: "Pentru ce m-ai chemat?" Împăratul a răspuns: "Să şedem şi să vorbim cele de pace şi de dragoste". Fecioara a zis: "Eu citesc în Sfînta Scriptură că: În adunarea deşertăciunilor nu voi şedea şi cu călcătorii de lege nu voi umbla".
A zis împăratul: "Dar oare noi sîntem călcători de lege?" Sfînta a răspuns: "Tot păgînul, care nu ştie pe adevăratul Dumnezeu şi se închină idolilor, este călcător de lege". Zis-a împăratul: "Mă sileşti să te muncesc fără voia mea, necruţîndu-te pe tine, care eşti fiica împăratului". Sfînta Irina a răspuns: "Apoi pentru ce mai zăboveşti, îndeletnicindu-te cu vorba? Ci începe a mă munci, căci sînt gata de toate muncile pentru Dumnezeul meu". Împăratul a zis: "Fecioară, lasă toată bîrfirea şi jertfeşte zeilor". Sfînta a răspuns: "În zadar te mînii, împărate, întărîtat fiind de satana. Să ştii cu adevărat, că nu voi sluji diavolului, nici nu-mi voi cruţa trupul meu pentru Hristos Domnul meu!"
Împăratul, umplîndu-se de mînie, s-a sfătuit cu eparhul cum ar putea s-o omoare. Deci, mai întîi săpînd o groapă adîncă şi umplînd-o de şerpi, de vipere, de vasilişti şi de tot felul de tîrîtoare, a aruncat pe Sfînta fecioară acolo, unde a petrecut zece zile vie şi sănătoasă, pentru că îngerul Domnului s-a pogorît cu ea în groapă şi a păzit-o nevătămată, iar tîrîtoarele toate au murit.
Înştiinţîndu-se împăratul că muceniţa este vie în groapă, s-a minunat şi i se părea căci cu vrăjile a fermecat şi a omorît pe acei şerpi. Deci, poruncind s-o scoată din groapă, a şezut la judecată şi a zis către dînsa: "Jerfeşte zeilor, care te-au cruţat, pentru că au omorît şerpii, iar pe tine te-au păzit vie, ca să cunoşti puterea şi bunătatea lor şi să te închini lor". Sfînta a răspuns: "O, nebunule, şi amăgitule de satana, cel călcat de mine, crezi că zeii cei de lemn sau de piatră pot să omoare şerpii? Ci, tu degrabă vei cădea în groapa cea de dedesubt a iadului, împreună cu zeii tăi, cărora le slujeşti şi te vei afunda în întunericul cel mai dinafară, cel pregătit ţie şi diavolului, unde va fi plînsul şi scrîşnirea dinţilor". Împăratul, suflînd cu mînie, a chemat un lucrător de lemn, şi a poruncit s-o taie cu un fierăstrău de fier.
Deci, după ce a legat-o de un lemn s-o taie, fierăstrăul nu se atingea de trupul ei cel fecioresc, ci se îndoia ca de o piatră, apoi s-a frînt prin mijloc. Şi a adus alt fierăstrău, dar şi acela s-a frînt; iar cei ce tăiau, căzînd singuri pe frînturile fierăstrăului, s-au tăiat şi au murit. După aceea, împăratul a poruncit să aducă al treilea fierăstrău mai ascuţit şi mai tare şi să taie pe fecioară peste coapsele ei. Deci, legînd-o, au pus-o la pămînt pe spate, punîndu-i o piatră mare pe piept, şi au început a-i tăia sfîntul ei trup cu fierăstrăul; iar împăratul a rîs şi a zis către muceniţă: "Unde este Dumnezeul tău? Să vină acum şi să-ţi ajute, dacă este putere într-Însul".
Zicînd împăratul acestea, deodată s-au făcut fulgere şi tunete înfricoşate şi tulburare în văzduh; iar slujitorii care o tăiau cu fierăstrăul au murit. Împăratul de frică a fugit în palat, iar poporul a fugit şi s-a vărsat ploaie mare ca un rîu, cu grindină cumplită, şi mulţi dintre oameni au căzut morţi, fiind ucişi de fulger, de tunet şi de grindină. În acel timp îngerul Domnului, pogorîndu-se, a prăvălit piatra aceea de pe pieptul sfintei, i-a tămăduit rana şi a ridicat-o sănătoasă. Această minune văzînd-o poporul, opt mii de oameni au crezut în Hristos.
După aceea, împăratul, iarăşi fiind pornit de diavolul, a prins pe Sfînta şi s-a sfătuit cu eparhul cum s-o piardă. Deci, au hotărît s-o omoare astfel: au legat-o de roata morii ca, întorcîndu-se roata s-o sfarme; după ce au dat drumul apei sub roată, apa s-a oprit ca împietrită şi n-a curs nici o picătură, rămînînd Sfînta fără de vătămare. Iar împăratul cu boierii lui strigau: "O, cît de mare este puterea acestei fermecătoare! Iată, a prefăcut firea apei într-o altă fire". Poporul, care privea la o minune ca aceea, s-a ridicat împotriva împăratului şi a strigat cu glas mare, ocărîndu-l şi certîndu-l. Şi, luînd pietre, a aruncat asupra lui şi l-a izgonit din cetate. El, ducîndu-se în patria sa, a mai trăit şapte zile şi a murit acolo de necaz, de mînie şi de ruşine.
După moartea lui Sedechie, Savah, fiul lui, vrînd ca să răzbune necinstea adusă tatălui său, a adunat mare putere de oaste, ca la o sută de mii, şi a mers cu război asupra cetăţii Macedoniei. Auzind cetăţenii că se apropie împăratul Savah, s-a temut şi a închis cetatea, şi au zis către Sfînta Irina: "Pentru tine pierim". Iar ea, poruncindu-le să nu se teamă, a ieşit împotriva împăratului celui ce venea, rugîndu-se lui Dumnezeu şi zicînd: "Cel ce ai auzit oarecînd pe robul Tău, Proorocul Elisei, ascultă şi rugăciunea mea, şi loveşte nevăzut oştirea aceasta ce vine să piardă cetatea; orbeşte pe vrăjmaşii tăi, ca să cunoască că tu eşti adevă-ratul Dumnezeu!"
Ascultînd Domnul rugăciunea ei, îndată a lovit cu orbirea pe împărat şi pe toţi ostaşii ce erau cu dînsul. Înţelegînd împăratul, că Irina a adus aceea orbire asupra lui şi a ostaşilor săi, a trimis cu rugăciune la dînsa, zicînd: "Acum cunosc că este nebiruită puterea Dumnezeului tău. Deci, mă rog ţie, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine şi pentru ostaşii mei, ca să ne dea vederea". Plecîndu-se Sfînta spre milă, a făcut rugăciuni către Stăpînul tuturor şi a căpătat vederea împăratul cu toţi cei ce erau cu el. Atunci a făcut pace cu cetăţenii, grăindu-le: "Să mă aveţi pe mine împărat, precum l-aţi avut pe tatăl meu; iar eu voi ierta necinstea ce aţi făcut tatălui meu".
Văzînd cetăţenii puterea cea mare a împăratului, au făcut pace cu dînsul şi, deschizînd cetatea, i s-au închinat lui, primindu-l ca împărat al lor. După ce împăratul Savah a dobîndit împărăţia şi s-a întărit într-însa, s-a pornit cu mînie contra Sfintei Irina, pentru că diavolul îl îndemna la acelea; şi, chemînd pe muceniţă la dînsul, i-a zis: "Iert cetăţii greşeala aceea; iar asupra ta mă mînii, deoarece pentru tine s-a sculat poporul asupra tatălui meu cu ură şi l-a ucis cu pietre; însă de voieşti ca să fii şi tu iertată, fă-mi voia mea, adică, să aduci jertfe zeilor". Iar Sfînta a ocărît pe împărat pentru nebunia lui şi l-a pornit mai mult spre mînie. Deci, a poruncit împăratul ca s-o arunce în temniţă, sfătuindu-se cu boierii cum să o muncească.
Sfînta, şezînd în temniţă şapte zile, i s-a arătat Hristos, zicîndu-i: "Nu te teme, fiică, că Eu, întărindu-te, sînt cu tine". După aceea, împăratul, scoţînd pe muceniţă din temniţă, a poruncit ca să-i bată în tălpi piroane de fier ascuţite şi, punîndu-i un sac plin de nisip în spate, să o izgonească pînă la un anumit loc, care era departe de cetate ca la cinci stadii. Deci, slujitorii punînd frîu în gura sfintei, au dus-o acolo, izgonind-o iute ca pe un dobitoc. Sfînta alerga şi zicea către Dumnezeu: "Cu adevărat sînt ca un dobitoc la Tine, Doamne, şi eu pururea cu Tine; ţinutu-m-ai de mîna dreaptă, cu sfatul m-ai povăţuit şi cu slavă m-ai primit".
Căutînd sfînta de-a dreapta sa, a văzut pe îngerii Domnului călătorind împreună cu dînsa şi s-a bucurat foarte. După ce a ajuns la locul numit şi, cînd se întorcea spre cetate, slujitorii cu batjocură tîrau cu frîul pe muceniţă şi popor mult urmînd, a văzut Sfînta înaintea sa pe un înger bătînd pămîntul cu toiagul şi a zis în sine: "Iată, va să fie pierzarea vrăjmaşilor lui Dumnezeu!"
După ce a ajuns la locul cel bătut de înger, deodată, desfă-cîndu-se pămîntul, a înghiţit pe slujitorii muncitorului, cei ce duceau pe sfînta; iar ea a rămas dezlegată de frîu, sacul i-a căzut din spinare, piroanele i-au ieşit din picioare şi, vindecîndu-se, umbla slăvind pe Dumnezeu. Înştiinţîndu-se împăratul de aceasta, a zis: "Zeii au deschis pămîntul şi au pierdut pe slujitori de la această fermecătoare". Însă unii se împotriveau, zicînd: "Dumnezeu cel viu este cu Sfînta Muceniţă Irina!" Iar alţii batjocoreau pe Sfînta fecioară.
Venind îngerul cel ce deschisese pămîntul, a ucis cu moarte năpraznică pe mulţi necredincioşi, ca la zece mii, iar cei ce rămăseseră, strigau: "Dumnezeul Irinei, miluieşte-ne pe noi, pentru că credem în Tine şi scăpăm la Tine!" Deci, au crezut în acea vreme ca la treizeci de mii de suflete. Împăratul, necrezînd, l-a lovit şi pe el îngerul lui Dumnezeu şi a pierit cu sunet, ticălosul. Sfînta făcea în cetate multe minuni cu puterea lui Hristos, pentru că nu numai pe bolnavi îi tămăduia, curăţa leproşii şi izgonea diavolii din oameni. Ci şi pe un tînăr mort, ai cărui părinţi plîngeau cu amar, l-a înviat cu rugăciunea şi a adus la Hristos cam cincizeci de mii de suflete.
Cu porunca lui Dumnezeu a venit în cetate Sfîntul Timotei preotul, cel care a botezat-o pe Sfînta Irina, pe care văzîndu-l, Sfînta s-a bucurat şi i s-a închinat. Luînd pe acel preot şi pe tot poporul cel ce crezuse în Hristos, s-a dus la turnul unde locuia tatăl şi mama sa, slujind în linişte lui Dumnezeu şi acolo au primit Sfîntul Botez toţi cei ce crezuseră în Hristos.
Sfînta Irina a petrecut în cetatea Macedoniei trei ani, învăţînd şi încredinţînd popoarele. După aceea s-a dus la altă cetate ce se numea Calinic, (sau Calipoli) unde era împărat Numerian, ruda lui Sedechie şi a lui Savah, împăraţii cei dintîi. Cînd Numerian făcea praznicul spurcatei zeiţe Artemida, aducînd jertfe idolului ei, Sfînta Irina, stînd în faţa lui, l-a mustrat pentru păgînătatea lui şi a mărturisit pe Hristos adevăratul Dumnezeu. Atunci împăratul a zis către boierii săi: "Această fecioară este asemenea la faţă şi la stat cu tatăl său, Liciniu, dar fiii cei răi mîhnesc pe părinţi; pentru că după răutăţile acestei fecioare, tatăl ei cel bun s-a lipsit de împărăţie. Aceasta a fost pricinuitoare de moarte a fratelui meu, Sedechie, şi pe Savah, fiul lui, după cum am auzit, l-a omorît cu vrăjile ei. Deci, fecioara aceasta este cu adevărat pierzătoare de împăraţi".
Apoi s-a întors către Sfînta şi a zis: "Ce zici, vrăjitoare, vei jertfi oare zeilor, sau încă vei mai petrece în socoteala ta cea pierzătoare?" Sfînta, însemnîndu-se cu semnul Sfintei Cruci, a răspuns: "Eu voi jertfi jertfă de laudă Dumnezeului Celui de sus, iar diavolilor tăi şi idolilor celor neînsufleţiţi ai tăi, nu voi aduce jertfă. Cele ce le grăieşti pentru împăraţi, să ştii cu adevărat că Dumnezeul meu, Cel ce stăpîneşte viaţa şi moartea, le-a poruncit lor să moară, iar nu mie. Teme-te şi tu de Dumnezeul meu, că puţine sînt zilele tale şi degrabă te va ajunge sfîrşitul tău".
Auzind împăratul acestea, s-a aprins de mînie şi, scrîşnind din dinţi, a răcnit ca un leu şi îndată a poruncit să se ardă trei boi de aramă, zicînd: "Dacă într-un bou va birui puterea focului cu vrăjile, apoi să se arunce în celălalt, iar dacă şi într-acela aceeaşi va face, apoi să se arunce întru al treilea! Şi s-a făcut aşa. După ce au ars acei boi de aramă şi i-a roşit ca pe un cărbune, a aruncat pe Sfînta într-un bou, şi se ruga în dînsul, strigînd: "Dumnezeule, grăbeşte spre ajutorul meu, ceea ce pătimesc pentru numele Tău cel sfînt!""
Şi s-a arătat ei îngerul Domnului, spunîndu-i să nu se teamă şi răcorindu-i acea văpaie. Iar poporul cîrtea contra împăratului, zicînd: "În zadar ai pierdut tinereţile cele frumoase ale fecioarei acesteia". Deci, după ce s-a răcorit arama, s-a aflat Sfînta vie şi sănătoasă, neavînd nici o vătămare de foc. Şi a zis împăratul către cei ce stăteau de faţă: "Au nu v-am zis vouă că este fermecătoare fecioara aceasta! Oare cum a stins focul? Aruncaţi-o pe ea în celălalt bou".
Şi a aruncat pe Sfînta în al doilea bou. Dar şi acela răcorindu-se, a aruncat-o în al treilea şi îndată acel bou, cu porunca Atotputernicului Dumnezeu, s-a pornit din loc, ca fiind viu, şi a umblat un sfert de stadie. Şi iarăşi s-a întors la locul său şi a crăpat; şi dintr-însul a ieşit Sfînta Muceniţă întreagă. Poporul, văzînd o minune ca aceea, cu mare glas strigă: "Mare eşti Dumnezeul Irinei, miluieşte-ne pe noi după mare mila Ta, Tu eşti Dumnezeul nostru Cel tare şi puternic, Care faci minunate şi preaslăvite minuni!"
Şi au crezut în Hristos ca la zece mii de suflete. Deci, împăratul petrecea nu numai întru necredinţă, ci şi pe Dumnezeu Cel Preaînalt hulea şi, fiind lovit de îngerul cel nevăzut a lui Dumnezeu, s-a îmbolnăvit de moarte. Iar mai înainte de a muri, a poruncit eparhului său, Babodon, ca în multe feluri muncind pe Irina, să o ucidă cu cumplită moarte. Şi a pierit acel ticălos împărat, iar Sfînta a petrecut în cetatea aceea cîteva zile, învăţînd poporul credinţa cea întru Hristos, tămăduind toate neputinţele; iar preotul Timotei, mergînd acolo, a botezat pe cei ce credeau.
Eparhul, văzînd cum că tot poporul cetăţii ţine cu Sfînta Irina, s-a temut să o muncească acolo, ca să nu se facă gîlceavă şi tulburare în popor pentru dînsa. Deci, s-a dus într-altă cetate, care se numea a lui Constantin; iar pe muceniţă a poruncit ostaşilor să o prindă şi legată să o ducă după dînsul. El, mergînd în cetatea aceea, a şezut la judecată şi, punînd pe Sfînta în faţa sa, a zis către dînsa: "Oare ştii, că putere îmi este dată mie asupra ta? Deci, apropie-te de zeii noştri şi adu-le jertfe, ca să nu te muncesc cu cumplite munci".
Răspuns-a sfînta: "Ascultă, eparhule! Toate muncile cîte vei putea să le afli, pune-le asupra mea, şi vei vedea puterea Dumnezeului meu!" Atunci eparhul a poruncit ca să aducă un grătar de fier şi, punînd pe muceniţă pe grătar, s-o lege cu lanţuri de fier şi să-i pună împrejur mulţime de lemne şi să le aprindă. După ce s-a aprins focul, eparhul a poruncit ca să toarne peste muceniţă unt-delemn, untură şi smoală; şi astfel, arzînd Sfînta mult timp, străluceau legăturile şi lanţurile cele de fier ca un cărbune aprins. Iar Sfînta a rămas nevătămată şi, fiind în rouă răcoroasă, cînta, slăvind pe Dumnezeu.
După aceea s-a dezlegat de înger din fiarele acelea şi a ieşit sănătoasă, lucru care, văzîndu-l eparhul şi cei ce erau cu dînsul, s-au mirat foarte mult. Deci, eparhul, căzînd la picioarele ei, i-a zis: "Roaba Dumnezeului Celui adevărat, mă rog ţie, să nu mă pierzi pe mine, precum ai pierdut pe ceilalţi împăraţi; căci şi eu cred în Fiul lui Dumnezeu şi voiesc să fiu creştin". Astfel, a crezut eparhul Babodon şi împreună cu dînsul popor mult şi a adus acolo îngerul lui Dumnezeu pe Timotei preotul şi s-a botezat de dînsul toţi cei ce au crezut.
Sfînta Irina, petrecînd în cetatea aceea cincizeci de zile, a ieşit de acolo şi a fost prinsă de ostaşii împăratului Savorie, care împărăţea în Mesemvria, cetate a Traciei, şi au dus-o la dînsul, căci acel împărat, auzind de cele făcute de dînsa, căuta să o prindă. El, văzînd pe Sfînta, s-a umplut de mînie şi a ucis-o cu sabia. Şi a fost îngropată afară din cetate. Deci, a zis împăratul: "Lucruri înfricoşate s-a auzit de fermecătoarea aceea; căci pe împăraţi i-a ucis cu farmecele sale, iar acum pentru ce n-a putut să mă ucidă pe mine, ci eu am ucis-o pe ea? Unde este dar Hristos, ajutorul ei? Pentru ce nu a izbăvit-o din mîinile mele?"
Astfel, ocăra necredinciosul împărat puterea lui Hristos şi se lăuda, ca unul ce a biruit. Dar puterea cea mare a lui Dumnezeu, ce lucru nu poate să facă? Deoarece, în vremea morţii Sale celei de voie şi ocărîtă de iudei, multe trupuri ale sfinţilor celor adormiţi le-a înviat şi a intrat în sfînta cetate şi s-a arătat multora. Acela, au nu putea şi pe această Sfîntă s-o învieze din morţi, ca să intre în Mesemvria şi să se arate împăratului? Însă, cu adevărat, puternic este Hristos, Dumnezeul nostru în cer şi pe pămînt şi toate cîte le voieşte le face, fiindcă a trimis pe îngerul Său şi a sculat-o pe ea vie din groapă şi a zis către dînsa îngerul Domnului: "Măcar că ţi-ai sfîrşit nevoinţa pătimirii tale şi ţi se cădea de acum să te odihneşti, pentru că fericită eşti şi desăvîrşită la cer, dar ca să nu se laude păgînătatea şi fărădelegea, ca şi cum ar fi biruit puterea Dumnezeului nostru, să intri în cetate ca să te vadă pe tine vie şi să se ruşineze toţi ocărîtorii cei păgîni şi să cunoască pe Dumnezeul nostru Atotputernic! Şi nu vei mai pătimi de acum înainte nici un rău de la nimeni".
Deci, Sfînta a intrat în cetatea Mesemvria, ţinînd o stîlpare de măslin în mîinile sale. Iar cînd au văzut-o cetăţenii, s-au umplut de negrăită spaimă şi de mirare şi au alergat la dînsa tot poporul, strigînd cu glas mare: "Minunat este Dumnezeul Irinei şi nu este altul afară de Acela!" Şi a spus împăratului că Irina s-a sculat din morţi; iar el s-a temut foarte şi, văzînd-o pe ea, a căzut la picioarele ei, zicînd: "Acum am cunoscut, că mare Dumnezeu ai! Deci, mă rog ţie să petreci în cetatea noastră şi să ne faci pe noi creştini".
Sfînta a petrecut între dînşii şaptezeci de zile, învăţîndu-i sfînta credinţă şi toţi au crezut în Hristos. Deci, venind cu porunca lui Dumnezeu fericitul Timotei preotul, a botezat pe împărat şi pe tot poporul lui. După aceea s-a dus de acolo în patria sa, în cetatea Macedoniei, unde a aflat pe tatăl său adormit întru Domnul; şi a plîns lui Dumnezeu, rugîndu-se pentru dînsul.
Acolo a petrecut vreme puţină cu maica sa şi s-a răpit de un nor, care a dus-o în Efes. Şi, umblînd apostoleşte prin cetate, propovăduia pe Hristos, făcînd minuni prin tămăduirea a diferite neputinţe şi pe mulţi îi întorcea de la idoli către Hristos. După multă vreme a venit acolo la dînsa bătrînul Apelian, fiind trimis de Dumnezeu, cel ce i-a fost ei altădată învăţător şi de care Sfînta s-a bucurat mult. După cîteva zile a zis către popor: "Bucuraţi-vă, fraţii mei, şi pacea lui Iisus Hristos să fie cu voi! Mîngîiaţi-vă, veseliţi-vă întru Domnul nostru şi să fiţi tari în credinţă; iar eu mă voi duce de la voi, mulţumindu-vă că m-aţi primit pe mine cea străină. Dar să ştiţi, că tot cel ce primeşte pe cel străin, prieten se face cerescului Dumnezeu". Şi cetăţenii grăiau între dînşii: "Unde se duce învăţătoarea noastră?" Unii ziceau: "Au doară vrea să se odihnească întru Domnul?" Iar alţii grăiau: "Vrednică este aceasta lui Dumnezeu şi de aceea se va lua de la ochii noştri, deoarece noi sîntem păcătoşi".
A doua zi, Sfînta Irina, luînd pe bătrînul Apelian şi pe şase bărbaţi cucernici, s-a dus cu dînşii după cetate şi, aflînd într-o piatră un mormînt nou deşert în care nimeni n-a fost pus niciodată, a intrat în acel mormînt şi a zis către Apelian şi către ceilalţi bărbaţi: "Acoperiţi-mă bine deasupra cu această piatră, ca nimeni altul să nu mă poată descoperi, pînă a patra zi". Sărutînd, cu cea mai de pe urmă sărutare, pe Apelian şi pe bărbaţii cei ce erau cu dînsul, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci şi s-a culcat; iar bărbaţii au pus piatra cea mare deasupra mormîntului şi s-au întors în cetate.
A patra zi, mergînd la mormînt Apelian cu aceiaşi bărbaţi, n-au mai găsit trupul Sfintei Irina şi s-au gîndit între dînşii, cum că a mutat-o pe ea Hristos Dumnezeu în Rai. Ducîndu-se în cetate, au spus aceasta poporului. Atunci, au alergat mulţi la mormînt şi, văzîndu-l deşert, s-au minunat şi au slăvit pe Dumnezeu cu spaimă. Astfel a fost viaţa şi pătimirea fecioarei Irina, cea de neam bun; în acest fel au fost nevoinţele miresei lui Hristos.
După cum s-a zis, ea a stat la întrebare mai întîi înaintea tatălui său Lichinie, apoi a lui Sedechie şi a lui Sedah fiul lui; după aceea înaintea lui Numerian şi a eparhului Babodon; iar la sfîrşit, înaintea lui Savorie. Cetăţile în care a pătimit sînt acestea: Macedonia, patria sa, Calinica sau Calipoli a lui Constantin şi Mesemvria cea din Tracia. Şi s-a odihnit întru Domnul în Efes, în cinci zile ale lunii mai şi, stînd înaintea lui Hristos, se roagă pentru toată lumea.
Acestea le-a scris bătrînul Apelian, slăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe Dumnezeu Unul în Treime, Căruia I se cuvine cinste şi închinăciune de la oameni, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Notă - Este de trebuinţă a se şti şi aceasta, cum că tatăl Sfintei Irina, împăratul Liciniu, nu a fost acel Liciniu, care mai pe urmă a fost părtaş la împărăţie cu marele Constantin, cel ce a avut de soţie pe sora lui Constantin şi a stăpînit toate părţile răsăritului, ci altul cu acelaşi nume, care a fost mai înainte cu mulţi ani, împărat al unei cetăţi ce se numea Maghedoe, care este în hotar cu Macedonia, precum şi Sfînta Scriptură s-a obişnuit a numi împărăţi pe stăpînitorii fiecărei cetăţi. Acest lucru este arătat în cartea Facerii, în capitolul paisprezece. Nişte împăraţi ca aceştia sînt mai ales împărăţei, decît împăraţi, precum a fost şi acest Liciniu, tatăl Irinei, deoarece în prolog, este scris Vasilisc, iar nu Basileus, adică împărăţei iar nu împărat. Deci, cum că acest Liciniu este altul decît Liciniu cel care a împărăţit împreună cu Constantin, este arătat aici. Acela avea de soţie pe sora lui Constantin, cea cu numele Constanţia, iar acesta avea pe cea de un nume cu dînsul, Licinia. Acela petrecea în cetatea Nicomidiei, iar acesta în Maghedon. Acela a pierit întru păgînătate, iar celălalt s-a sfîrşit cu cinste întru creştinătate

marți, 4 mai 2010

FERNANDO MACHADO SOARES

Muzică portugheză.O voce pe care un prieten de-al meu o apreciază foarte mult.